Veliko Târnovo; vremea în care eram tovarăși de arme cu bulgarii

 

De ceva timp, ne-am obișnuit ca europenii mai vestici decât noi, să ne ia la pachet cu vecinii bulgari… și mai niciodată în sens pozitiv. Ba, am ajuns chiar să ne bucurăm și unii și ceilalți, când suntem nominalizați pe penultimul loc în mai știu eu ce clasament, asta însemnând că după noi vine bulgarul, sau după caz, românul. 

Așa stând lucrurile, m-am gândit că e timpul să ne luăm și noi la pachet și în serios, măcar atunci când asta înseamnă un trecut comun de glorie, chiar dacă trecător, ca toate pe lumea asta.

Și cum îl puteam ilustra mai bine, decât vizitând Veliko Târnovo, orașul țarilor, orașul fraților Asan (Asăneștilor), orașul cetății vlaho-bulgare, orașul celui de al doilea țarat bulgar, orașul care și acum păstrează amintirea acelor timpuri când, cele două nații s-au ridicat împotriva bizantinilor. Că a fost de bine ori nu, trecerea ulterioară sub suzeranitatea Vaticanului și înapoi la ortodoxie, nu știu și, de la distanța celor 700 de ani, nici istoria nu o afirmă cu certitudine. Cert este doar că ne aflăm acum în punctul în care trecutul ne face, și unora și celorlalți, mai multă cinste decât prezentul.

Deci, înapoi, în trecut…

Povestea începe, pe meleagurile locuite de 7000 de ani, în 1186, când bulgarii și vlahii de la sud de Dunăre s-au răsculat împotriva Imperiului Bizantin. Atunci a apărut o formațiune statală care se întindea la nord până la Carpați si care își avea capitala aici, la Veliko Târnovo. Viața ei a fost scurtă, fiind cucerită în 1396 de Imperiul Otoman, după ce cu un secol mai devreme se dezmembrase în state mici, fragile în fața vecinilor puternici. De atunci, istoria bulgarilor și românilor se desparte, rămânând doar amintirea acelor vremuri.

Așa arată amintirea, o cetate oraș care ocupă unul dintre cele trei dealuri ale orașului actual, un Râșnov mult mai mare și puțin mai vechi, la fel de spectaculos fortificat. Acum, privitorule, ne aflăm pe podul peste Yantra (răul pe care e așezat Veliko Târnovo) și ne îndreptăm spre poarta cetății. 

 

Tot dealul e împânzit de poteci, unele pavate, de construcții și ruine, de istorie… din vârf, ne îmbie la urcuș biserica, parcă prea nouă față de restul fortăreței. O privire aruncată spre dealul vecin, confirmă ce deja citisem, că așezarea se întindea mai mult decât vedem astăzi, mare parte din ea rămânând îngropată în pământ și în uitare. 

Cetatea are încă viață, din fiecare piatră pare să iasă un crampei, mai ales la vremea la care pe alei, apar la plimbare sau la luptă domnițe și cavaleri.  

O plimbare pe aleile pietruite te întoarce în timp, iar glasul micii prințese (pe care din păcate nu am cum să-l reproduc), întregește imaginea. 

Și urcușul continuă spre biserica Înălțării, cea care a fost pentru o perioadă de 200 de ani, chiar Biserica Patriarhiei. 

Aici au fost cinstite moaștele Sf. Parascheva, devenită mai târziu ocrotitoarea Moldovei noastre, dar biserica și-a pierdut apoi din importanță, rămânând chiar nesfințită după ultima renovare, din 1981-1985. 

Să le luăm însă, pe rând: Sfânta Petka (numită de noi Parascheva), a trăit în sec XI-XII în orașul turc Epivat, pe malul mării Marmara, o viață închinată credinței. După moartea sa, a fost trecută în rândul sfinților și adusă de către cruciați, la cererea și pe banii țarului bulgar, în Biserica Înălțării din cetatea Tsarevets. Din 1393, după cucerirea acesteia de către otomani, sfânta a început călătoria sa prin Balcani, până în 1641 când, domnul Moldovei, Vasile Lupu, o aduce de la Patriarhia Constantinopolului, la Iași. 

Asta a fost istoria creștină a bisericii… la aniversarea a 700 de ani de la înființarea Țaratului, puterea comunistă de la Sofia a hotărât restaurarea ei în stil modern. Azi e greu de încadrat într-un curent religios sau artistic, motiv pentru care, Biserica Ortodoxă Bulgară, într-un gest de mândrie și frondă, a refuzat să o sfințească. Nu știu dacă între timp, vreuna dintre părți a cedat și au trecut la pace, cert e că lăcașul de cult creștino-comunist trebuie vizitat, așa încât fiecare să poată vedea și înțelege după puterea și priceperea proprie. Eu ilustrez, fără interpretare, doar cu informare, ce se poate prinde în imaginea fotografică.

Informarea e că frescele, mozaicul și restul decorațiunilor, sunt terminate în 1985 și ilustrează vitejia neamului bulgar în timpul celui de-al doilea țarat. Totuși, nu mă pot abține de la o întrebare, evident retorică: dacă biserica s-ar afla în Barcelona lui Gaudi, cu ce ochi am privi-o? 

Cu sufletul plin de mândrie națională, coborâm dealul în orașul vechi, pe care l-am văzut mai pe îndelete în cea de a doua zi a vizitei noastre și pe care îl voi prezenta, tot la pas, mâine-poimâine.

Pană atunci, poate o privire mai adâncă în istoria spre care tocmai am aruncat o săgeată de arcaș.