Cipru; flamingi, greci și turci

 

Păsări flamingo, pe Lacul Sărat din Larnaca, emblemă a orașului

Până să te uiți bine pe hartă, Cipru, țară membră a Uniunii Europene, insulă în Mediterană, unde cumpărăturile se fac cu euro, participantă la Eurovision, consideri că aparține, cui? Europei, de bună seamă… asta, da, până te uiți pe hartă mai bine și constați că se află la 70 km de sudul Turciei, la 103 km vest de Siria, 350 de Egipt, iar de Grecia o despart nu mai puțin de 800 km. Geografic, așadar, este o țară asiatică, situată în Orientul Mijlociu.

Înapoi în istorie, a făcut parte din Grecia, alături de  Asia Mică; aici chiar s-a născut Afrodita, din valurile înspumate ale mării. 

Insula, acum locuită de greci, turci, armeni și maroniți, toți ciprioti, a fost supusă diferitelor stăpâniri, începând cu mileniul II î Hr: micenienii greci, Imperiul Asirian, Egiptul Antic, Imperiul Persan, Alexandru cel Mare, Egiptul Ptolemaic, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, califatele arabe, Franța și Veneția, până au venit otomanii, în 1571, care au rămas până în 1878, când Ciprul a fost pus sub administrație britanică. Pare că toată istoria lumii poate fi studiată dacă izbutești să citești povestea Ciprului. Și încă nu s-a terminat aici - în 1914, Ciprul a fost anexat Marii Britanii și a reușit să-și proclame independența în 1960. În timpul ăsta, grecii și turcii au visat să anexeze insula țării mamă a fiecărei grupări. Cel mai aproape de realizarea acestei dorințe, s-au aflat grecii, care au încurajat Junta militară din Republica Elenă, organizând împreună o lovitură de stat în 1974. Turcia a prins de veste și, în noaptea dinaintea acesteia, a invadat Ciprul, ocupând o treime din insulă. În 1983 a fost instaurată Republica Turcă a Ciprului de Nord (recunoscută atunci și acum numai de Turcia) iar cele două teritorii au alungat reciproc etnicii părții adverse. 

Acum, pe insulă coexistă grecii și turcii într-un foarte bun echilibru faptic, în ciuda împărțirii  sale în două țări (cum consideră Turcia) sau a ocupării unei părți ale sale (cum e percepută situația de către oficialii Republicii Ciprului și a restului lumii). Cred că starea actuală are de-a face în mare măsură cu politica internațională, fiind implicate forțe de pace în zona verde, dar și trupe britanice staționate în două baze militare; în același context, cel puțin șase dintre aeroporturile cipriote sunt sau au componentă militară. 

Revenind, în aceste condiții, grecii și turcii se tolerează aparent foarte bine, în zona ortodoxă auzindu-se zilnic din minarete chemarea la rugăciunea musulmană, iar credincioșii creștini pot să participe liniștiți la slujbele din bisericile aflate în zona turcă. 

Trecerea între cele două teritorii, în plină Nicosie, se face printr-un punct de control, unde atât unii cât și ceilalți întâmpină turiștii tot un zâmbet; dacă nu ai ști cum stau lucrurile oficial, ai putea crede că ce vezi e o montare de operetă. Granița se întinde pe linie dreaptă, așa cum trece ea, printre sau peste case și e marcată cu panouri așezate de-a latul străzilor.

 În partea greacă, chiar înainte de punctul de control, un afiș anunță că Ciprul e unul singur, dincolo, un altul,îndeamnă la pace! În plus, de cum pui piciorul pe pământ turcesc, un efendi te și întâmpină cu rahat și alte delicatesuri… ce e drept, eu nu am constatat nicio deosebire față de cele pe care le mâncasem, pe bani, la greci. 

Altfel, diferențele sunt vizibile și destul de evidente între cele două părți ale orașului: grecii întrețin mult mai bine clădirile istorice, 

față de turci, care pun accent pe negoț și moschei.

Te poți chiar întreba de ce au ocupat o parte importantă din țară, dacă au adus cu ei nu neapărat sărăcie, cât lipsă de interes pentru trecut și istorie. Dacă lucrurile vor continua așa cum se vede, e de presupus că în scurt timp, clădirile pentru care s-au bătut, vor înceta să mai existe. Asta însă, nu înseamnă că va dispărea și motivul disputei. 

Totuși, când vorbim despre Cipru, noi, cei considerați occidentali, ne referim la Republica Cipru, care are o parte sub ocupație armată a Turciei. 

Steagul Ciprului, care înfățișează harta insulei semănând evident cu o frunză aurită, deasupra a două ramuri de măslini, pe fond alb, e foarte rar întâlnit, mult mai des fiind văzut drapelul Greciei.

În ce privește steagul Republicii Turce a Ciprului de Nord, e și mai interesant, acesta fiind copia inversă a celui al patriei mamă, adică semiluna și steaua roșii pe fond alb. 

Acuma, că am lămurit și problema steagurilor, să ne întoarcem la oameni: e clar, sunt greci, sunt turci, mai sunt armeni și maroniți, pe care nu știu cum îi poți deosebi de restul după aspect, dar sunt foarte mulți, mult peste cei 22% recunoscuți oficial ca străini, de africani, arabi (nu turci), ruși (posibil ucrainieni, în actualul context), evrei purtători de kippa, și nu cred că lista se încheie aici. Nu e sezon turistic, oamenii sunt evident integrați în comunitate, sunt de-ai locului… sau poate, iarnă fiind, localnicii autentici stau la căldură și eu i-am văzut pe cei de împrumut. 

Și fiindcă a venit vorba de localnici: la 17-18 grade, doar pentru că spune calendarul că e iarnă, lumea e echipată de iarnă, sau aproape… haină groasă, căciulă, uneori și mănuși. 

Eu mă simt cetățean nordic, de-a dreptul! Am reușit chiar să intru în mare până la genunchi și mi-ar fi fost bine, dacă nu ar fi trebuit să port pantalonii uzi până când soarele s-a îndurat de mine. 

Despre Larnaca, Nicosia și Limasol, într-o poveste viitoare.