Malaga și minunatele ei împrejurimi. Gibraltar

Aud că la Malaga se merge în city break. Dacă așa ați fost, atunci e musai să mai mergeți o dată, iar dacă nu ați fost deloc, programați-vă o săptămână… eu am fost șase zile și mi-ar mai fi trebuit una. Oricum ai socoti zilele și programul, ai nevoie de o săptămână! 

Orașul e frumos, primitor, de vizitat, dar nu el e vedeta excursiei. Ai de văzut cetatea, catedrala, marea și faleza, străzile care respiră vacanță, deși presupun că localnicii mai merg și la muncă, parcurile și din nou, străzile. Eu, trebuie să recunosc, am făcut o pasiune din a colinda bulevardele, străzile și străduțele, aleile, uneori aruncând câte o privire și prin geamul omului, a încerca toate mâncărurile locului (cu condiția sa nu fie chiar gândaci), și a privi cu atenție trecătorii. Sunt situații însă, când asta nu te ajută deloc, pentru că pe străzi sunt numai turiști… 

Astăzi, despre Gibraltar.

Prima oară când am fost în  preajmă, se întâmpla înainte ca noi, românii să avem acces în Marea Britanie, și deci, să putem urca stânca Muntelui lui Tarik fără pașaportul pe care nu îl aveam la mine. Atunci, stând pe faleza din Linea de la Concepcion, ultimul oraș spaniol înainte de granița cu Gibraltarul, de nicăieri a apărut un avion deasupra capetelor noastre. Numai teama de ridicol, mai mare decât cea de accident, m-a împiedicat să mă arunc la pământ, adică să-mi feresc capul de un eventual impact. Părea să fi ieșit din mare… adevărul nici nu era prea departe: tocmai decolase de pe pista din Gibraltar. M-am întrebat cum te vei fi simțind când te afli în avionul care zboară atât de jos, dar am rămas cu întrebarea. Ne-am întors la Malaga, cu hotărârea fermă să revenim. 

Și asta s-a întâmplat chiar înainte de ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, folosindu-ne cartea de identitate și presupunând că pe viitor, pașaportul va deveni din nou obligatoriu. Iată-ne, cu mașină închiriată, străbătând drumul spre singurul teritoriu britanic de dincolo de mări, aflat dincoace, adică în Europa. Parcările din același oraș Linea, pline; se aude că mai mult de jumătate din veniturile urbei sunt încasate de la turiștii care îl tranzitează în drum spre Gibraltar. Găsim un loc, lăsăm mașina și pornim spre poarta de intrare în statul vecin Spaniei.

După cum puteți vedea singuri, Gibraltarul are poartă, aproape o ușă prin care pătrunzi. Urmează un coridor, formalitățile de trecere a frontierei care în ziua aceea au însemnat să defilăm cu actul de identitate în mână prin fața grănicerului aflat dincolo de un geam (nu știu dacă aleator, sau în baza unor suspiciuni, alegea pentru control pe câte unul dintre noi, mai toți bărbați tineri și bruneți); și iată-ne, pe teritoriu englez. Până să admirăm uniformele polițiștilor, se lasă bariera.

 Nu știu dacă mai există undeva în lume bariera pusă ca să treacă avionul, dar acolo așa se întâmplă; drumul, ca și trotuarul (care e întrerupt în aeroport, trec transversal peste pistă, și cum nu pot trece deodată, cei mai mici așteaptă ca avionul să se ridice sau să aterizeze. Nu e vorbă, că am fi stat și dacă nu era obligatoriu, atât e de straniu și amuzant de urmărit acest lucru. A trecut avionul și noi am intrat în oraș. Stânca pe care o vedeam de departe s-a apropiat de noi suficient cât să hotărâm că o putem urca cu telecabina și apoi pe propriile-ne picioare. Până atunci, Strada Mare, cum i-am zice noi, aspect britanic, cutii poștale, magazine, aer nobil de imperiu. Și cimitirul celor căzuți în luptele pe mare.

Pauză de informații și istorie - 

Legenda spune că însuși Hercule ar fi părintele insulei, acesta a aruncat o piatră în mare, între Europa și Africa și cum piatra a fost pe măsura celui care a azvârlit-o, s-a dovedit o stâncă. Primul nume al său a fost Muntele Calpe, schimbat odată cu cucerirea sa de către arabi, cu Djebel al Tarik. În 1462 a revenit Spaniei, dar numai până în 1704, când a fost ocupată de englezi (recunoașterea acestui fapt s-a petrecut în 1713, prin Tratatul de la Utrecht). Lupta pentru un petic de uscat, și acela stâncos, se explică prin posibilitatea  pe care o avea deținătorul său de a controla Strâmtoarea, de a practica pirateria sau de a se apăra de ea. De atunci, Gibraltarul a fost motiv de tensiune între cele două națiuni, fiecare cu conștiință imperială, fiecare provocând-o pe cealaltă, fiecare convinsă că are dreptate în a-l revendica. La cele două referendumuri organizate aici, ultimul in 2002, cei 30 de mii de rezidenți, au votat cu majoritate covârșitoare, cum se spune în limbaj politic, rămânerea sub steagul Majestății Sale. Totuși, la Brexit, aceiași au dorit rămânerea în UE. Așa stând lucrurile, în acest moment, locuitorii stâncii par să fie exponenții curentului politic nou din Marea Britanie.

Înapoi la funicular,

din care am ieșit nepregătiți pentru ce urma să vedem.. deși știam că în Gibraltar pe lângă oameni, trăiesc cu drepturi cel puțin egale, macaci, nu i-am crezut până  într-atât de neobrăzați, încât să ne aștepte ca să ne fure pălării, ochelari, telefoane sau genți. La primul strigăt: atenție!, toți ne-am amintit lecția (pe care nu ar fi trebuit să o uităm) și am fost cu mâinile, care unora nu le-au fost de ajuns, pe ce aveam mai de valoare; drept pentru care, din câți am urcat în acel transport, nu au existat decât doi păgubiți. Macaci peste tot, unii stau la soare, alții, altele își leagănă puii sau își despăduchează partenerul.

Coborâm, urcăm iar, ajungem la cazemate și la muzeu, urcăm iar pe vârf.

Maimuțe peste tot, acum mai puțin obraznice, am învățat în decurs de o oră cum să ne păzim. Se pare că au ajuns aici cu vaporul din Africa (ele reprezintă singura populație de maimuțe libere din Europa), dar legenda spune că ar fi trecut prin tunelul submarin care ajunge din Peștera Sf. Michael până în Maroc, evident în sens invers.

Tot legenda spune și că englezii vor părăsi insula, asemeni căpitanului de vas, numai după ce ultimul macac va fi dispărut din Gibraltar. 

Coborârea se face încet, cu pauze pentru admirat peisajul și făcut fotografii. 

Jos, posibilitatea unei croaziere, pe care nu am putut să o ratăm și în care am fost însoțiți de grupuri de delfini, care mai de care mai prietenoși și mai jucăuși. 

La plecare, oprire la Farul de pe Europa Point, unde spre binecuvântare și recunoaștere a stăpânirii creștine asupra locului, s-a ridicat altarul Maicii Domnului a Europei.