Paris: cranii și amintiri

Paris…  orașul luminilor, orașul îndrăgostiților, orașul orașelor!

Prima oară la Paris, vezi Notre Dame, Luvrul, Turnul Eiffel; a doua oară la Paris, vezi Domul Invalizilor, Sacre Coeur, Moulin Rouge; a treia oară la Paris, vezi Opera Garnier, Sorbona, Sainte Chapelle, Muzeul Orsay; în fine, a patra oară la Paris, dacă nu ești claustrofob și nici slab de înger, vezi catacombele. 

Această a patra oară la mine a fost înainte să fi ars prima bijuterie a Franței, Notre Dame. Pentru cei care nu au văzut-o înainte sau nu au văzut-o deloc, dar și pentru cei care doresc să și-o amintească așa cum a fost și, cum cred că nu va mai fi niciodată, o privire,o amintire, un suspin.

Și acum, înapoi la catacombe. Fac parte din istoria Parisului, am citit despre ele în literatura franceză clasică; iată-ne acum la intrarea lor, unde am avut de stat cam o jumătate de oră în așteptarea luminii, în plină pană de curent. Cu toată dorința de a vedea dovada trecerii prin viață a șase milioane de suflete, gândul că întunericul putea să ne prindă chiar printre ele, m-a înfiorat. Nu într-atât cât să mă împiedice să pătrund, imediat ce ni s-a dat voie, în lumea lui Hades din centrul centrului Europei. 

Cobori preț de 4 etaje și, ajungi în turneul întors, învârtit, îmbârligat, tapetat cu cranii, femururi, tibii, și toate celelalte soiuri de oase, ordonate, din dorința de a ocupa cât mai puțin spațiu, dar și de a da o notă oarecum artistică acestui spațiu lugubru. La intrare ești invitat să îți întorci rucsacul pe piept, și nu ca să nu fi furat, ci, să nu agăți vreun os în trecere și să crezi ca te-a agățat el pe tine.

Istoria acestui loc, începe în 9 noiembrie 1785, când Regele a semnat un decret prin care s-a hotărât mutarea tuturor oaselor din cimitirul Sfinților Inocenți în vechea canalizare a orașului, căreia i s-a dat de atunci funcțiunea de osuar. Din cei 300 de kilometri de tunel subteran al Parisului, s-a început timid, puțin câte puțin, până la ocuparea unei bune părții de galerie și  ulterior amenajarea unui kilometru și jumătate pentru vizitare. Motivul principal pentru care s-a început această acțiune a fost unul de sănătate publică, cimitirele devenind focare de infecție la aceea vreme, dar și insuficiența locurilor de veci pentru prea mulți morți în vremuri de război și revoluție. În plus, biserici și mănăstiri au fost desființate și, odată cu ele și cimitirele. Așadar, Paris în jurul anilor 1790, nopți cu lună plină și transporturi de oase sau cadavre spre catacombe, cu căruțele greu mirositoare, la adăpostul întunericului… Nu e greu să îți imaginezi grupuri - grupuri de oameni cu batiste la nas, făcând această treabă deloc nobilă și totuși atât de necesară. Și așa, an după an, până în 1859, depozitul de oase a crescut și cu el și aglomerația de păcate din adâncul pământului. A fost o vreme când aici s-au organizat, pentru amatorii de senzații tari, concerte în care s-au interpretat Marșul Funebru al lui Chopin  și Dansul Macabru al lui Camille Saint Saens. 

Nu degeaba, la intrare, te întâmpină mesajul: ”Arrete! C'est ici l'empire de la mort!”

Între timp, locul a devenit mai degrabă o curiozitate de vizitat, decât un motiv de reculegere, dovadă că și în moarte, ce e prea mult, devine comun. Altfel, morții, cu oasele așa despărțire și puse cu cele de același fel ale altora, sunt depuși după cimitirele din care au fost aduși, după anii în care au plecat din viață, în general, totul este organizat cu nepăsarea celor încă vii față de eternitate. 

Interesantă vizita, cauzatoare de meditație asupra vieții și valorii sale… când ieși, apreciezi mai mult decât la intrare, aerul,așa poluat cum e el, de deasupra pământului.                                                                      

                                                                         *

Și pentru că am început într-o notă întunecată ziua, o continuăm în același registru, dar cu accente de duioșie, respect și admirație. E vorba de Cimitirul Montparnasse, unde am căutat mormintele unor conaționali morți aici și rămași în pământul Franței. 

Am pornit din timp, să îi putem găsi într-un oraș de 35 de mii de lespezi… la una dintre intrări, ne-am oprit să rugăm paznicul să ne dea un plan al aleilor, și, spre marea mea mulțumire, probabil după ce ne-a auzit vorbind, ne-a întrebat ”Cherchez-vous les Roumains?” și, fără să mai aștepte răspunsul, ne-a dat harta cimitirului, cu locurile mormintelor gata însemnate. Apoi, ne-a atras atenția să nu uităm să trecem de cealaltă parte a străzii care străbate cimitirul, să vedem Sărutul. 

I-am găsit și le-am aprins o lumânare.

Iar Sărutul, monument funerar pe mormântul Tatianei Rașevskaia, o rusoaică de 23 de ani, care s-a sinucis din dragoste, păstrează din 1910, amintirea ei și a unui artist încă necunoscut, care avea să devină al doilea cel mai scump sculptor din toate timpurile, pe numele lui, Constantin Brâncuși. 

Iar Sărutul, motiv  de dispută între statul francez și moștenitorii ruși; până la rezolvarea acesteia, opera este supravegheată cu trei camere în speranța că nu se va găsi al treilea, care să rezolve problema proprietarului.