Strasbourg; Cântecul de luptă al armatei de pe Rin

 

Alsacia, ultima oază germană înaintea lumii latine și ultimii francezi spre ordinea germană… 

Inima ei, Strasbourg, disputat o istorie întreagă de cele două etnii, trecând de la unii la ceilalți în mod repetat, oferă acum modelul conviețuirii în armonie. Așa se face că nobilul (și înnobilantul) foie gras poate fi comandat aici foarte bine, înaintea unei porții de varză cu cârnat și nimeni nu se va uita la tine ciudat, iar arhitectura catedralei Notre-Dame poate fi explicată în dialectul german al zonei, cu adevărată mândrie națională. Nu e vorbă, acesta, dialectul local, este a treia limbă oficială a republicii, alături de franceză și occitană.

Nu știu câte orașe mai frumoase și mai interesante decât Strasbourg am văzut, dar cu siguranță, el este unul dintre cele a căror amintire încă îmi trezește întrebări. Una ar fi, cum circulă locuitorii din centru, din Mica Franță. Aici mașinile sunt foarte rare și când sunt, par să nu aibă niciun drept, sunt tolerate; când apare vreuna, trebuie să aștepte până trec toți mergătorii, chiar și cei mai nehotărâți, apoi, privind în stânga și-n dreapta, se aventurează pe șosea. Următorii, după pietoni, ca importantă și considerație sunt bicicliștii, iar dintre ei, cei mai mici. Spun asta pentru că în Strasbourg nu e neobișnuit ca școlarii mici să meargă singuri, pe ploaie sau ninsoare (cu câte o gluguță pe cap, dacă o au și pe aceea) la cursuri. Cei și mai mici sunt duși de mame în cărucioare trase tot de biciclete sau cu un tandem alcătuit dintr-o bicicletă mare și una mică. Am văzut chiar și un pod pentru ei, peste stradă, care scurtează distanța către școală. Revenind la mașini, îmi imaginez că parcările sunt sub imobile, dar nu am reușit să mă lămuresc cum ajung acolo, doar dacă nu le folosesc decât la sfârșit de săptămână, iar eu am fost în mijlocul ei. Una peste alta, cred că locuitorii orașului au cel mai sănătos mod de viață posibil.

Strasbourg e așezat pe malul stâng al Rinului:

și e străbătut de canalele afluentului său, Ill, e plin de flori și de istorie. 

Primul lucru pe care l-am făcut, ca să-mi fac o primă impresie, a fost plimbarea pe canale.

Așa poți vedea case în stilul tipic, palate, biserici, muzee, la care, funcție de timp și de dorință, te vei întoarce spre vizitare.

sub o casă, o ecluză, de unde apa țâșnește victorioasă

și, în plin oraș, luciul apei reflectă imaginea străzii dublându-o, parcă sporindu-i și frumusețea.

Bărcuța asta, puțin înaltă ca să încapă sub poduri, parcă prea lungă în unele curbe acvatice, te duce, te întoarce, îți lasă răgazul să admiri de jur împrejur, să te bucuri de șansoneta franțuzească pe care o auzi în căști, în peisajul aleman.

vechea vamă

podurile acoperite

biserica St. Paul

Societatea de asigurări Afi Esca

Și înapoi pe uscat, dar cu ochii tot la apă:

Totuși, orașul nu înseamnă numai atât…

muzeu de Arta Fină

muzeul OEuvre Notre-Dame

Și pentru că de pe apă am văzut catedrala Notre Dame, să ne întoarcem la ea:

În stilul gotic, atât de familiar catedralelor catolice, aceasta a fost ridicată pe la 1015, pe locul altor lăcașe mai vechi, dispărute în incendii repetate. 

Raza verde de pe amvon, nu am văzut-o, aceasta apărând numai la echinocții, în schimb, am văzut ceasul astronomic, o capodoperă renascentistă, construit în secolul XVI. Chiar și numai pentru a-l vedea, merită vizitat Strasbourg. Istoria lui e lungă si foarte interesantă, o găsiți detaliată în pliantele din biserică.

Voi reveni cu alte povești și imagini, dar înainte de asta vreau să nu uit a aminti La Marseillaise, imnul Franței, care a fost scrisă la Strasbourg, într-o noapte, după ce a fost declarat războiul împotriva Austriei, în 25-26 aprilie 1792, de către Rouget de Lisle. El a numit marșul “Cântecul de război al armatei de pe Rin”, și probabil că așa ar fi rămas, dacă, în 30 iulie nu ar fi fost cântat de soldații republicani din Marsilia, pe când intrau în Paris. Și a dăinuit în sufletele francezilor drept La Marseillaise, imn al țării din 1795 până azi, cu pauzele din timpul Imperiului și al Restaurației (când a fost chiar interzis). Și iată cum, inspirația de o noapte a poetului-soldat, a străbătut mai bine de 200 de ani de istorie a unuia dintre cele mai însetate de libertate popoare din câte au existat pe pământ.