Alhambra, între un trecut glorios și un prezent confuz
Alhambra, o lume de poveste, o poveste ca din o mie și una de nopți, pe care o afli citind despre Spania, dar pe care ți-o imaginezi într-o aproximație palidă a realității, până nu apuci să o vezi. Povestea e a unei fortărețe, a unui oraș, a unei țări și a unui timp, toate cu amprenta semnificativă asupra celui care ajunge să vadă Alhambra. Alhambra înseamnă Spania Maură, înseamnă civilizația islamică ajunsă să stăpânească peninsula iberică de la 711 până în 1492, numind-o Al-Andalus, înseamnă mărturia culturii pe care Imperiul Arab al acelor vremuri a adus-o în Europa.
Sunt destul de puține lucruri de spus despre Alhambra și foarte multe de văzut…
pentru început și deschiderea apetitului.
Ocupând un deal întreg în Granada, Alhambra apare ușor misterioasă încă de la poalele sale,
iar pe măsură ce te apropii, ai impresia că fiecare pas înainte, înseamnă un pas înapoi în timp. Facem drumul cu grija de a nu spulbera farmecul poveștii
și intrăm pe tărâmul de basm:
De aici încolo, pare că nu mai suntem în Spania secolului XXI, de care ne mai amintim doar noi turiștii, unii celorlalți… altfel, nu ne aparține nici timpul, nici locul. Minune, e puțin spus, e un cuvânt prea des folosit, ca să mai poată descrie ce vedem acum; poveste, e unul mai bun. Probabil aceeași impresie au avut-o și regii catolici, care au reușit să recupereze peninsula în Reconquista, și care, cu toată instaurarea Inchizitiei, cu toată opresiunea la care au supus populația arabă, nu au putut să își reverse furia asupra Alhambrei. Aceasta a fost cruțată de la dărâmare, cum, se pare ca au avut în gând, ba chiar a devenit peste puțin timp reședința lor. La distanță de două generații, Carol Quintul, nepot al Isabellei Catolica si al lui Ferdinand (întemeietorii Regatului Spaniei) a devenit mândrul proprietar al acestui mic oraș fortificat, construindu-și, la rândul său un palat baroc, dar și o biserica pe locul unei foste moschei. Și-a însușit arhitectura, decorațiunile, înscrisurile, a decretat că Dumnezeu e în toate și a încercat creștinarea arabilor, ca și a evreilor de altfel, care până atunci trăiseră fiecare în religia și tradițiile lor.
Cum e mult mai ușor de privit și de admirat toată această splendoare, decât de înțeles filozofia de viață, credință și obiceiurile celor care au construit-o (ca să nu mai vorbim de evoluția credinței si obiceiurilor spre ceea ce vedem astăzi dintre islam), să o facem, cu recunoștință către aceia care au ridicat-o și către aceia care i-au permis să existe după ce au cucerit-o.
Numele fortăreței vine de la dealul cu piatră roșie pe care e construită și înseamnă Castelul Roșu (Qalat al Hamra), construcția lui începând în 1238 pe vremea primului conducator nasrid, Muhammed ben Nazar. Cea mai mare parte a edificiilor au fost ridicate între 1333 și 1354, când se și conturează stilul numit astăzi nasrid, în cursul domniei regilor Youssouf I și Mohammed al V-lea.
Să începem așadar, vizita în probabil cea mai frumoasă moștenire maură din Europa, așa cum o putem vedea acum, fără a avea nicio clipă pretenția că înțelegem profunzimea și misterul cunoașterii acelor oameni și acelor vremuri.
După primele grădini, primele palate:
Și din nou grădini, fântâni, statui, totul într-un echilibru aparent perfect, deși au fost construite în epoci diferite. Probabil pentru un cunoscător al artei islamice, ele nu sunt la fel de unitare cum ne par nouă, dar am convenit deja că bagajul nostru de cunoștințe nu ne permite vreo aprofundare în acest domeniu (deși îi invidiez sincer pe cei care o pot face).
Recunoaștem palatul regelui creștin, ca și biserica
dar acestea, deși minunate și ele, sunt doar urme ale cuceririi. Ce a fost oare în sufletele creștinilor care au intrat în Alhambra ca într-o cruciadă, când au descoperit fortăreața și au hotărât să o cruțe? Poate că acel unic Dumnezeu le-a luminat o clipă mintea…
Și iarăși, moștenirea arabă:
Câtă știință, câtă migală, câtă răbdare, să poți da lumii așa ceva?
Și o vedere de ansamblu, ca să înțelegem mai bine măreția acestui loc,
după care, coborâm în Curtea Leilor,
probabil imagine pe care o are fiecare dintre noi, cu gândul la Alhambra.
Când crezi că ai văzut cea mai frumoasă grădină, descoperi alta și apoi alta…
Și apoi Palatul lui Carol Quintul, văzut dinspre grădină,
care își așază coroana și deviza în mijlocul unor simboluri islamice.
Te desprinzi greu de Alhambra și încerci o mulțime de sentimente amestecate, între admirația totală pentru ce s-a putut crea acum aproape o mie de ani și deruta în fața celor ce se întâmplă azi, la o mie de ani de civilizație…
O ultima privire dinspre atunci spre acum
și promisiunea pe care ne-o facem de a reveni cu lecțiile mai bine studiate, poate într-o lume mai tolerantă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu