Cannes; Festivalul Filmului și Festivalul Liniștii

ianuarie 12, 2023

O vacanță pe Coasta de Azur, dacă ți-o permiți, nu e întreagă fără o vizită prelungită la Cannes. Și cum știam că acolo își au reședința o mulțime dintre bogații lumii, ne-am făcut pregătirea unei eventuale întâlniri, plecând din Antibes, după o baie în mare, pe plaja milionarilor.

Curați la trup și la suflet, nițel invidioși încă înainte să știm pe cine și de ce, am pornit spre covorul roșu, care aflaserăm că îi așteaptă pe toți cei ajung la Palatul Festivalurilor și Congreselor.

Chiar dacă ești îmbrăcată așa, închizi ochii și te imaginezi divă…

Până acolo însă, o scurtă poveste despre ce urmează să vedem. Cannes a fost un sătuc de pescari, pare-se încă din vremea romanilor, unde viața s-a desfășurat la fel de molcom, în ritmul vâslelor, până spre jumătatea secolului XIX, când, lordul cancelar al Angliei, lord Brougham, a petrecut ceva timp acolo. Atât de tare i-a plăcut locul, încât nu a mai plecat până la moarte, 34 de ani mai târziu. Și cum snobismul nu a fost inventat de noi și nici de curând, iar clima Regatului Unit a fost capricioasă chiar dinaintea snobismului, după lordul cancelar au venit pe Coasta de Azur miniștri, apoi prietenii lor, artiști și alți oameni celebri sau nu, care au dorit să se afle și ei printre cei care călătoresc la Mediterană. Unii s-au stabilit aici, alții și-au petrecut vacanțele, toți însă au dus faima satului devenit în scurt timp oraș și mai apoi, un oraș special. Așa îl găsim noi astăzi: capitala filmului european, locul unor hoteluri de lux, portul unde ancorează și petrec multe dintre celebritățile lumii.

Astea fiind spuse, să dăm o raită pe Boulevard de la Croisette și să aruncăm o privire spre hotelurile faimoase Martinez, Carlton, Barriere Majestic… privitul e gratis; pe cei care veți dori și veți putea să petreceți noaptea într-unul dintre ele, vă aștept dimineață să continuăm plimbarea.

Când am ajuns la Cannes a doua oară, în 2017, orașul era, ca și Nisa, parcă pregătit pentru un alt atac, cu ghivece gigantice de beton, aliniate între șosea și trotuare, dar, dincolo de asta, viața părea să își fi reluat cursul, la un an de la atentatul din Nisa.

E drept că în acel an turiștii au fost mai puțini și prețurile mai mici, altfel însă, fiecare încerca să se simtă bine, dacă tot a bătut atâta drum până aici. Vara, populația orașului se triplează, iar în perioada festivalului, și străzile se transformă parcă în scenă.

Da, Festivalul de Film de la Cannes, cel care adună celebrități și băgători de seamă și care a făcut necesară organizarea unui alt festival în același timp, pe insula Saint Honorat, la abația Lerins, Festivalul Liniștii. Acesta a început să se desfășoare din 2011 și promite să continue cât va dăinui și cel de film.

Întâi film, apoi liniște, în ordinea în care s-a început sărbătorirea lor.

Palatul Congreselor și Festivalurilor, faima orașului, te întâmpină, cum spuneam, cu covorul roșu… după ce pătrunzi în interior, te simți oarecum ca într-o biserică: el mare, tu mic. Dacă depășești suficient de repede această stare, te poți bucura să intri în sala mare, să privești panorama orașului, să te bucuri că ai urcat aceleași trepte ca George Clooney, de pildă, sau să vezi expozițiile organizate aici.

Noi am nimerit la Naissance du cinema George Melies, care m-a încântat, o expoziție poveste, documentată și foarte frumos prezentată.

Și înapoi în stradă, unde vedem dovada trecerii faimoșilor.

Între timp a coborât inserarea și au apărut în peisaj animalele de poveste, pe care nu le văzusem pe lumină, deși tot pe lângă ele trecuserăm.

Cum noi nu am dormit la Carlton și nici măcar la Martinez, am plecat spre Antibes, nu pentru că acolo ar fi fost mult mai ieftin, ci pentru că acolo avem prieteni; cum spuneam, pentru cei care înnoptează la Cannes, întâlnire în zori.

Dimineața, port, iahturi și dorința de a ajunge pe insula Saint Honorat.

Pe insulă, prima abație a fost construită de care Honorat d'Arles, imediat după anul 400. Ce vedem noi astăzi, sunt construcții datând din secolele XI până în sec XIV și apoi, unele mai noi, apărute după 1850, toate aparținând de mănăstirea cisterciană de călugări (povesteam într-una din istoriile lunilor trecute despre mănăstirea cisterciană de la Cârța, de la 1220, acum în conservare).