Nicosia, capitală a două țări

 

Aceasta este o graniță: granița dintre orașul nou și orașul vechi, iar orașul se numește Nicosia. Tot în Nicosia, mai există graniță, cu punct de trecere, cu pază, cu control de pașaport, o graniță reală, chiar dacă are o aparență de operetă, cum spuneam mai zilele trecute. E granița dintre Republica Cipru și Republica Turcă a Ciprului de Nord, iar Nicosia este capitală pentru ambele țări. În cartea de geografie scrie că e singurul oraș capitală a două state; state, un fel de a spune, pentru că partea nordică a insulei, invadată de Turcia începând cu anul 1964, nu e recunoscută decât de cei care au ocupat-o. Totuși, granița există, turcii trăiesc în nord iar grecii în sud (alungați fiind reciproc din zonele controlate de fiecare fracțiune etnică), bazele militare britanice, ca și trupele de menținere a păcii, linia verde, aeroporturile militare există, există, chiar dacă frontiera nu pare nici înfricoșătoare, nici foarte reală. Spun asta pentru că grănicerii, și unii și ceilalți, par mai degrabă agenți de turism, după cât sunt de zâmbitori, amabili, chiar îndatoritori. Turcii te întreabă invariabil dacă ai mai fost în țara lor, dacă știi ce ai de văzut, iar la plecare, dacă ți-a plăcut. Apropiindu-mă de graniță, mă pregăteam pentru un altfel de experiență: așteptam să văd zidul Berlinului de acum 40 de ani, adaptat mileniului III. Când colo, separarea între cele două părți ale orașului, se face prin panouri așezate de-a latul străzilor, acolo unde cade granița, lângă case, pe mijlocul lor, probabil prin curtea sau dormitorul omului. Dacă nu ați văzut, căutați un film vechi, cu Fernandel; îi spunea Legea e lege, nu mă întrebați motivul pentru care îl recomand (cu căldură), veți înțelege după ce îl vedeți.

așa arată granița dinspre Nicosia grecească; înțeleg că geamul cu gratii e al lor, restul casei, a turcilor.

Și așa arată punctul de trecere, pe care totuși, nu am avut tupeul să îl pozez mai de aproape, nici măcar la întoarcere. Nu știi niciodată cât e spectacol și cât e politică… militară.

După ce am fost inspectați de greci și apoi de turci, iată-ne în Nicosia ocupată, care ne urează bun venit.

Rahat și alte delicatețuri, care își revendică o calitate net superioară față de suratele lor de etnie greacă.

Un avantaj au, fără nicio discuție: îți sunt oferite gratis! în rest, presupun că iți trebuie antrenament special și papile gustative pe măsură, ca să poți face o deosebire între dulciurile imposibil de separat printr-o graniță. 

Și pentru că am lămurit cum stau lucrurile cu granița, să ne întoarcem acolo unde ne-a lăsat autobuzul intercity, cu care am venit de la Larnaca.

și de unde am ajuns la punctul turistic, ascuns între căsuțe, străduțe, magazine de suveniruri, flori și copăcei.

Aici, mai mult decât în alte părți ale Ciprului, am simțit Grecia, dar o Grecie altfel decât la ea acasă, într-un amestec multicultural, cum se spune adesea; oameni pe străzi, grupuri-grupuri, de toate culorile, vorbitori de toate limbile, restaurante și magazine, biserici (și ele pentru fel de fel de creștini), moschei, sinagogi, zid și columnă venețiene, toate într-o aparență grecească. Aerul, istoria, atmosfera, ce oare să sugereze Grecia, până într-atât încât să mă cred cu 800 de kilometri mai la vest? 

Și totuși, în orașul tăiat de dunga verde, ca un element comun, arhitectura e predominant otomană; al doilea, e engleza, vorbită de aproape toată lumea iar al treilea, circulația mașinilor pe stânga. Paranteză- oricât am încercat, nu am reușit să înțeleg de ce, rămași fără stăpânii britanici de ani buni, atât ei cât și maltezii au păstrat volanul pe dreapta și linia de mijloc a străzii, pe aceeași parte. 

Și, dacă nu e cu supărare, am să vă plimb prin Lefkosia și apoi prin Lefkoșa, așa cum spune fiecare părții lui de oraș, de la zidul sudic la cel nordic, trecând granița pe strada Ledras și încercând să vedem Nicosia în întregul ei, așa cum ar trebui probabil să și fie. Nicosia i-au zis francii, care nu puteau spune nicicum numele folosit de localnici și așa este ea acum cunoscută în toată lumea. 

După ce am coborât din autobuz, cum spuneam ,la granița dintre orașul nou și cel vechi, am aruncat o privire zonei de relaxare și primăriei vechi,

apoi, intrăm pe strada Ledra (acesta fiind chiar primul nume al Nicosiei), în orașul vechi.

Străduțe mici, parțial pietonale, atât de înguste unele dintre ele, încât atunci când apare traficul rutier, se suspendă accesul pedeștrilor, adică tu, mergător pe picioarele personale, te cațări pe o piatră sau pe treptele caselor, ca să nu stai în calea motorizatului. Nu e vorbă, că și locuitorul casei pe treptele căreia ți-ai găsit refugiu, trebuie să treacă pe undeva. Și, după ce competiția s-a încheiat în favoarea mașinii, îți reintri în drepturile de pieton și continui drumul, printre case mai vechi sau mai noi, cu aspect variat, de la modern antichizat, la vechi autentic.

Dacă ieși din strada mare spre dreapta, vei găsi muzeul Levantului,

și apoi biserica Panagia Faneromeni,

și moschei, mai mici și mai mari,

mai îngrijite sau mai puțin, piațete cu terase, hamamuri, centre culturale, tarabe cu fel de fel de produse locale.

Buyuk Han, 1572, un vechi caravanserai otoman

Cred că cea mai frumoasă construcție din oraș este sediul vechii administrații (de la 1572), în a cărei curte te întâmpină părintele tuturor turcilor.

La fel de spectaculoasă, Curtea de Justiție:

și apoi, Piața Sarayonu, cu columna venețiană și cu mulți efendi adunați la o vorbă de dimineață.

În apropiere, un Hamam, ajuns dintr-un motiv doar presupus, sub nivelul străzii, 

și garnizoana britanică de la 1950-1960, devenită și ea, muzeu:

Alte străduțe, unele care urcă deasupra celorlalte, pe un fel de acoperiș, cu locuințe mici, care mie mi-au părut tare neobișnuite; sunt cunoscute drept casele din Samanbahce:

După ce mai vedem câteva clădiri care stau să cadă (păcat de ele, păcat de istoria care se pierde și aici, ca în atâtea alte părți ale lumii), 

pornim spre cireașa de pe tortul acestei părți a orașului, Președinția Ciprului de Nord.

O luăm apoi la dreapta și ajungem la Poarta Kyrenia, acum oficiu de turism,

aflată în imediata apropiere a zidului venețian, în partea lui nordică:

Cum am ajuns la extremitatea de nord a orașului vechi, coborâm, pe alte străzi cu nume imposibil de pronunțat, dar și de scris, dăm peste niște opere de artă, sau aproape,

și căutăm vechiul sediu al Ordinului Mevlevi, muzeu islamic.

Și mai avem de văzut moscheea Omeriye:

Prea multe ca să le putem ține minte pe toate, chiar dacă am reușit să le vedem, mai facem o oprire la Palatul Arhiepiscopiei cipriote:

și la noua Primărie, construită strategic și sugestiv, lângă situsul cu ruine datate mult înaintea venirii otomanilor:

Apoi transmitem sănătate unui compatriot, proprietarul magazinului românesc, în a cărui vitrină citim că bolnav fiind, nu poate fi prezent la datorie, 

și când ne pregăteam să ne îndreptăm spre stația de autobuz, o nouă fortificație:

iar peste drum, ziduri înălțate cu gard de sârmă ghimpată și aspect de pușcărie. Sus, mese, scaune, bărbați care se plimbă la soare… presupunerea mea poate să fie falsă, în absența oricărui indiciu. 

Cum plimbarea asta a fost făcută într-o zi de ianuarie, iar noaptea vine aici chiar mai devreme decât la noi, atât, cu speranța că vom reveni.

Notă: recitind povestea mea despre Nicosia, îmi dau seama că, deși e lungă și stufoasă, nu a reușit să acopere în cuvinte decât în mică măsură ce am acoperit cu pașii. Au rămas multe, vă cer iertare și vă invit să mergeți, să vedeți și să completați.

Notă 2: când vă hotărâți să plecați spre Nicosia, să vă faceți lecțiile de acasă, aici nu veți găsi informații tocmai bine structurate și chiar dacă ar fi, tot nu pot fi asimilate în timpul pe care îl veți petrece aici, dacă nu v-ați propus să stați trei luni.