Haga: fața aristocrată a Olandei

După ce vezi Amsterdamul cel colorat, dezinhibat, și totuși atât de conservator în anumite părți ale sale, o incursiune la Haga te duce în lumea rigorii asumate, a eleganței și sobrietății vesele, a high life-ului olandez.

Excursia aceasta a fost gândită pentru un buget relativ mic, dar cu maxim de posibilități. Avion Cluj - Eindhoven, tren sau bus până la Amsterdam, (unde am locuit la un hotel four star, care în schimbul distanței față de centru - 25 minute, oferă preț ca de 2 steluțe), tren la Haga, toate și înapoi. După trei ani de stat în casă, dar fără economii, și trei excursii, una după alta în această vară (Țările de Jos, Franța, Albania), am socotit banii mai bine decât altă dată. Trebuie făcut asta în Olanda, dacă vrei să poți vedea toate muzeele și să mai și aduci acasă ceva brânză, la ofertă, cu 15 euro bucățica de 120 de grame. De mâncat, mănânci în magazin, fără să poți gusta toate sortimentele… Un asemenea magazin, arată așa:

Toată lumea te îmbie: brânză simplă, cu lavandă, mentă, busuioc, portocală și lămâie, ardei, ceapă, castraveți, spanac; nu cred că există un ingredient imaginabil, care să nu fie încercat în brânza olandeză. Aici, brânza e la fel de prețuită ca saboții, bulbii de lalele, morile de vânt și bicicletele. Adică, nu ai fost în Olanda, dacă nu ai căutat aceste lucruri, măcar spre delectare; unii ar completa lista cu Heineken…

pentru nepricepuții în ale berii, una corcită, belgiană

Să revenim însă la trenul spre Haga: pleacă unul după altul face 40 de minute și te lăsa foarte aproape de centru. În drum vezi cel puțin patru mori de vânt, unele în funcțiune.

În oraș nu am urcat în niciun mijloc de transport în comun și am ajuns până la mare; asta pentru că deși Haga are mai mult de o jumătate de milion de locuitori, ce intră în circuitul turistic obișnuit, se află pe o suprafață destul de mică. La pas, nu ratezi nimic și te mai și bucuri de atmosfera aristocratică a urbei. 

Din gară, dai direct în oraș, fără zona tampon obișnuită în alte părți ale lumii, unde trebuie să te îngrijești bine ca portofelul să rămână asupra ta și după ce o părăsești; ca aspect, ai zice că toată lumea lucrează la Curtea Internațională de Justiție, Parlament, sau măcar la Curtea Regală. 

Povestea Hagai începe în secolul XIII, când familia conților de Olanda a construit în sătucul de atunci, un castel de vânătoare; încet, așezarea a crescut, în sec XVI devenind sediul administrativ al Republicii Provinciilor Unite ale Țărilor de Jos, chiar înainte de a fi recunoscut ca oraș. Acum încă păstrează farmecul medieval, întreținut cu grijă de localnici; dincolo de ziduri însă, nu mă îndoiesc nicio clipă că e prezentă ultima tehnologie în toate domeniile.

Străzi înguste în partea veche a orașului, cu case de cărămidă roșie, mai late decât în Amsterdam, fără cârlige, drepte, chiar cu unele spații mici între ele, magazine, galerii, biserica veche…

Străzile se  lărgesc pe măsură ce ne apropiem de zona cu adevărat aristocrată, unde casele se transformă în domenii, chiar dacă terenul din jur e mic, totul culminând cu Palatul Regal. Acesta, așezat oarecum în capul  străzii, deși ea continuă pe lângă palat, are o poartă de intrare ca toate casele (aveam să aflăm că intrarea din curte e folosită uneori și de familia regală) care, la ora vizitei noastre era descuiată. Nu am înțeles de la început că intram chiar în curtea regelui, altfel probabil nu am fi făcut-o; când ne-am dezmeticit, am constatat că nu suntem singurii intruși… curtea palatului pare să fie grădină publică, în care se intră și direct din stradă, oamenii stau pe bănci sau pe iarbă, povestesc, își caută din priviri copiii care se zbenguie în voie, ascultă păsăretul care se crede în pădure, adică fiecare se simte acasă. Nu e puțin lucru să fii destins lângă reședința regelui. Probabil asta e o formă de exprimare a monarhiei moderne, care transmite supușilor, că și ei, capetele încoronate sunt oameni ca toți ceilalți. Paza e evidentă doar în imediata apropiere a clădirii și a micii curți private; palatul nu se vizitează, fiind locuință personală a familiei. Totuși, aud că se întâmplă des ca membri săi  să fie văzuți plimbându-se, dacă trămâi și tu suficient de mult timp prin preajmă. Cum nu ne-am închipuit că democrația merge chiar până la a fi invitați la cafea, am continuat drumul pe lângă lacul de pe domeniu, înspre zona administrativă. De aici, străzile se deschid suficient cât să aibă trei benzi pe sens și spațiu la mijloc pentru steagurile Europei și devin bulevarde. Sediile Curții Internaționale de Justiție, din Palatul Păcii, al Europol, Eurojust,  Curții Penale Europene, toate într-o zonă largă, cu multă verdeață, flori și drapele. 

Totuși, cât am fi noi de insetați de cunoașterea lumii și a stăpânilor ei, auzim glasul mării care ne cheamă, de dincolo de păduricea urbană.

Și, după ce urcăm o străduță al cărei capăt pare să ajungă în cer, ajungem la mare…  Marea Nordului. 

Un mic cartier în imediata apropiere a falezei, un complex turistic după moda sfârșitului de secol XIX, ba chiar și o roată pe plajă. 

Când spui marea nordului, ai crede că asta înseamnă frig, tumult, valuri, stânci…

Deși poate să pară ciudat, am privit plaja din Haga ca o foarte bună destinație de vacanță cu copii, cu nisip fin, plajă întinsă și intrare lină în apă… ca Mamaia de odată. Cu căldura am în continuare ceva dubii, dar media de 22-23 ℃ în lunile de vară, pare suficientă pentru ei - doar îi vedem cum străbat toată lumea în pantaloni scurți la mult mai puține grade, când noi deja punem al doilea rând de haine. Probabil și nouă, după ce ne vom antrena în iarna care urmează.