Dolomiți; Cortina d'Ampezzo vara

Dolomiții, vara… după ce vezi munții acoperiți de zăpadă în vacanța de schi, și îi coborî în viteză, la întrecere cu vântul și fulgii, ți-i vei imagina cu greu acoperiți de verdele de iarbă și mușchi, cu desene de flori și doar mici peticele de nea. Până nu ajungi aici în miezul verii, nu poți să crezi cât sunt de minunați, cum își poartă cușma înțepenesc în nemișcare marmotele…

Am urcat în Dolomiți pe versantul lor sudic pentru a ajunge la Cortina d’Ampezzo, despre care știam că e cel mai căutat, cel mai elegant, cel mai cel orășel din zonă. Mai știam că aici s-au organizat Jocurile Olimpice de iarnă în 1956, după ce în 1944 nu s-au putut desfășura din cauza războiului, că aici s-au filmat ”Pantera Roz”, ”Doar pentru ochii tăi - James Bond”, ”Vacanze di Natale” și mai știam că aici, în vacanța de iarnă întâlnești pe stradă mulți dintre cei pe care i-ai văzut doar la tv. 

Populația de 5900 de locuitori, este și ea, în parte, tot de iarnă, vara sunt care încotro, așa încât orașul își arată mai degrabă obloane trase, biserici încuiate, și doar din loc în loc, un hotel deschis.  Noi am avut una din cele mai grozave surprize cu dormitul… rezervare, ca întotdeauna pe Booking- casă, mic dejun, cu restul timpului, foamei și banilor, descurcându-ne din mers. Am ales Casa Ursulinelor, am văzut camerele care arătau foarte bine și preparatele de mic dejun cât se poate de variate… am ajuns pe seară, odată cu întunericul, într-o margine de pajiște, din care, se înalță stâncile Faloria. Clădirea, cu moț după modelul munților, cu parterul tot un geam și o singură luminiță aprinsă undeva, în depărtare, cu vreo doua ferestre luminate la etajele 3 și 4. Pare încuiată și nelocuita; și nu pare, chiar e încuiată.

Mă cuprinde neliniștea la gândul că am încurcat satul, ulița, ori casa. O nouă verificare pe rezervare, pe poarta imobilului și pe indicatorul de stradă: totul e în ordine, mai puțin ușa, care tot nu se deschide și nici soneria, care pare să nu funcționeze. Ce poți să faci în așa o situație? te uiți în jur și dacă ai pe cine, întrebi… am întrebat, iar răspunsul m-a naucit - poate că măicuțele s-or fi culcat! Cum nu aveam cale de întors, am ciulit urechea la geamul de la care se vedea cel mai bine geana de lumină și, da, se auzeau glasuri șoptite. Pasul următor a fost ciocănitul insistent în geam. Apare cineva, o măicuță… pai da, ne aflăm la ursuline. 

Ursulinele, aveam să îmi fac temele cu întârziere, fac parte dintr-un ordin catolic, ”fondat la 1535 pentru a îmbunătăți nivelul de educație și disciplina în rândul clerului și credincioșilor”, chiar în zona Trento, unde ne aflăm. Vom afla în scurtă vreme, că au aceeași menire și azi: ne-au certat că am întârziat, că am făcut gălăgie la ușă, după care ne-au făcut instructaj. Liniște! putem ieși la plimbare. dar vom primi cheie, vom intra în vârful picioarelor și vom înapoia cheia măicuței de serviciu. Nu vom întârzia prea mult, întrucât măicuța ne va aștepta. Așa am făcut, ne-am plimbat, am mâncat, la ora 11 eram înapoi; măicuță pe baricadă, deși cam somnoroasă. I-am înapoiat cheia și ne-am retras în camere. Pe coridor, altă măicuță, doi călugări și câteva alte persoane cu aspect pios. Dimineața, mister lămurit: ne aflăm în casa de oaspeți a Ursulinelor, care după ce termină de cazat pe cei din ograda proprie, închiriază laicilor. Până dimineața însă, constatăm că nu avem televizoare și nici internet. Ieșim din nou, pe o ușă uitată deschisă de străjer, și ne mai plimbăm o serie. Muntele, noaptea, liniștea, chiar te duc aproape de Dumnezeu. Acum, dacă privesc înapoi, tot acolo m-aș caza, doar că de data asta aș ști despre ce e vorba.

A doua zi, mic dejun de mănăstire (catolică, spre norocul nostru) și o atmosferă caldă, liniște întreruptă doar de clinchetul furculiței în farfurie, muzică simfonică în surdină, miros de cafea bună. Bună, cu adevărat, probabil una dintre puținele dovezi de răsfăț monahal. 

După ce ne-am acomodat, am petrecut, cum spuneam deja, trei zile de vacanță ursulină! 

Cu foamea domolită și cu liniște-n suflet, am pornit de cu zori la munte, Faloria ne așteaptă! Telecabina și apoi mașina 4x4, care ne duce mai sus și, încă pe picioarele personale până dai cu capul de cer. 

Aici, în vârf de munte, avem parte de o nouă ispravă: ghidul cu mașina care ne aștepta, avea la oglindă o batistă roșie. Cu ce ocazie și în ce scop, nu am mai ajuns să aflăm, întrucât unul dintre noi, mai spontan din fire, a început sa fredoneze Avanti popolo. Nu a nimerit-o, omul nu era deloc socialist, cu atât mai puțin comunist! Cu o privire strâmbă, ne-a informat că are altfel de convingeri politice. S-a așternut liniștea, întreruptă împăciuitor tot de el, după ce probabil a calculat riscul de a rămâne fără bacșiș. Ne-am împăcat, dar cred, că așa cum eu povestesc pățania în felul meu, o face și el,în felul lui, referindu-se la niște nenorociți de comuniști din Europa răsăriteană.

Din nou, pentru cei foarte tineri: Avanti Popolo e primul vers al unui cântec revoluționar italian, simbol al mișcării muncitorești, cu versuri scrise în 1908 de Carlo Tuzzi, pe o melodie tradițională lombardă. Marșul se numește Bandiera Rossa, iar începutul său, ca și linia melodică erau suficient de bine cunoscute generației mele, încât să ajungă de sine stătătoare în mintea noastră și să facă posibile asemenea isprăvi.

Acum nu-mi rămâne altceva de făcut, decât să vă arăt munții așa cum i-am văzut eu și cum sper să vă ajut să îi vedeți și dumneavoastră. Iar  dacă veți mai avea răbdare și interes, voi reveni cu alte istorioare din vacanța în Dolomiți.