Ucraina înainte de război - Cernăuți, Hotin, Fântâna Albă

În Cernăuți nu s-a trăit foarte bine nici înainte de război, și cred că nici în restul țării. Totuși, au o demnitate aparte, nu ai băga de seamă asta, turist fiind, dacă nu ai vedea prețurile din magazine și dacă nu ai citi care este venitul lor obișnuit. E adevărat că produsele alimentare autohtone, care la drept vorbind sunt mult mai bune decât cele aduse din afara țării, au prețuri mici, dar tot ce e importat se vinde exact la prețul pe care îl știm din magazinele noastre, uneori chiar mai mare. Nu are cum să le fie ușor, dar acum, cu gândul că mâine le va fi, poate, și mai greu, presupun că e de-a dreptul dramatic. Cu compasiune pentru prezentul acestor oameni și cu speranța că vremurile mai bune se vor întoarce, să ne întoarcem și noi la Cernăuți 2019. 

Cum spuneam, un oraș în care semnele unei aristocrații apuse se împletesc cu cele ale comunismului, și el apus…

Și tot cum spuneam, vizita noastră s-a petrecut de Paștele ortodox, Paște comun nouă și majorității ucrainienilor. Din capul locului, am constatat că sunt mai religioși decât noi, mai aproape de credința fără emfază; nu știu dacă politicienii lor merg la biserică pentru a fi văzuți, dar oamenii de rând, cei pe care i-am întâlnit noi în noaptea de Înviere la slujbă și în ziua de Paște pe stradă, păreau în căutarea lui Dumnezeu și nu a vecinilor, neamurilor și prietenilor, cu care să mai schimbe o vorbă în zi de sărbătoare.

Bisericile, pregătite și ele, își așteaptă credincioșii… obiceiurile vechi par să se păstreze; cu sfințirea bucatelor, împărțirea de ouă, mai toate încondeiate (altfel decât în Bucovina noastră, dar la fel de măiestrit lucrate), cu imnuri religioase și flori, multe flori, poate și pentru că deja ne aflam la sfârșit de aprilie. 

Am fost noi la biserică și ne-a plăcut, dar foamea ne-a împins de la urmă, și iată-ne la masă. Carne de miel mai puțină decât ne-am așteptat după abundența de mâncare peste care am nimerit atât la hotelul unde ne-am cazat, cât și la restaurantul din oraș, unde ne-am oprit. Mâncare bună, frumos prezentată, clienți mulți, destul de mulți turiști, ca și noi, mai toți vorbitori de limbă rusă, tinerii și de engleză.

Miel, nu prea, în schimb continuă să ofere caviar, chiar și pe salată, ca o reminiscență a erei sovietice, când, oriunde în URSS, în orice situație și cu orice ocazie, pe masă erau prezente cele mai adevărate icre negre sau de Manciuria.

Ouă și pe masă și în parcuri…

Aerul festiv în oraș a ținut duminică și luni, după care toți s-au întors la treburile lor, inclusiv noi, care am plecat spre Hotin, despre care știam că păstrează una dintre cele mai bine conservate cetăți medievale. Istoria ei pornește din secolele VII-VIII, cu primele fortificații descoperite la 1,4 metri adâncime, continuă cu secolul XI, când se pare că aici a existat un fort militar, și e documentată pe la 980-1015, când cneazul kievean Sf. Vladimir cel Mare a construit un adevărat sistem de fortificații pentru a apăra Rusia Kieveană de invazia mongolilor. În timp, cetatea s-a dezvoltat, aflându-se pe drumul care lega țările nordice de Veneția. A fost ocupată pe rând de poloni și maghiari, de domnitorul moldovean Dragoș Vodă, cedată de Alexandru cel Bun negustorilor din Lviov, și apoi de Iliaș al Moldovei polonezilor, iar de aici încolo, a trecut de la polonezi la moldoveni și înapoi de câteva ori, între cei care i-au fost stăpâni, numărându-se și Ștefan cel Mare, până când, au venit turcii și au pus capăt acestei indecizii. Acum, cu un dușman comun, polonezii și moldovenii au luptat împreună în repetate rânduri, până la Pacea de la Hotin, când s-a stabilit granița dintre Polonia și otomani, cărora Moldova le devenise vasală, pe Nistru. Din 1739, au apărut și rușii pe lista celor dornici să stăpânească cetatea Hotinului, lucru care s-a și întâmplat, prin rotație cu turcii. În preajma Primului Război Mondial, armata română ocupă Hotinul, și, cu pauza din 1940, stăpânește regiunea până în 1944, când aceasta revine RSS Ucraina.

Așezată pe malul Nistrului, cetatea, renovată, transformată în muzeu, învie viața unor vremi apuse. 

Cu toate obiectivele de vizitat din Cernăuți atinse, am mai programat două opriri în drum spre casă; prima este la Fântâna Albă, locul unde în 1 aprilie 1941 a avut loc unul dintre cele mai crude masacre, asupra populației civile. Urmare ultimatumului din 1940, România a cedat URSS, între alte teritorii și Bucovina de Nord. Se pare că populației i s-a oferit posibilitatea de a părăsi regiunea și a se refugia în România (varianta neconfirmată de istorici). Dacă însă lucrurile au stat așa, atunci cei mai mulți au rămas la casele lor, nebănuind ce avea să urmeze. Când însă sovieticii au început să le ia din gospodarii tot ce puteau duce, oamenii și-au adunat ce le mai rămăsese, au încărcat în căruțe și au pornit peste munte spre țară. În locul numit Fântâna Albă au fost prinși și împușcați până la ultimul. Stăteam pe culmea dealului de unde se văd satele românești și mă gândeam cum au pierit tocmai când văzuseră și ei același lucru, adică speranța de scăpare. Nu au avut parte de ea… acum, în amintirea lor, s-a înălțat o cruce, unde, an de an, sunt comemorați. Și pentru că banii sunt puțini și pentru că se ajunge greu aici, florile sunt artificiale, să țină mai mult…

 

Ultima oprire în Ucraina înaintea graniței, am făcut-o la mănăstirea de la Bănceni, loc de pelerinaj și de rugăciune, cu un farmec aparte, dar și cu mod ciudat de a se raporta la istorie. 

Probabil din dorința de a se face o delimitare clară între ruși și sovietici, pe unul dintre pereții bisericii e înfățișat ultimul țar cu întreaga lui familie. Sau poate ca o recunoaștere a faptului ca toți au suferit aceeași soartă, împărați și săraci, ruși sau nu, striviți de bocancul bolșevic.