Ucraina înainte de război - Cernăuți

Cred că războiul pornit de ruși în Ucraina a reușit ce nu au reușit locuitorii acestei țări, o istorie întreagă, și anume să desăvârșească un popor. Citind despre Evul Mediu, dar și despre timpurile mai noi, Ucraina pare să fie un amestec neomogen de nații, culturi, obiceiuri și religii. Iată-i acum, ucrainieni, indiferent cărei grupări aparțin, uniți în dorința de a-și apăra pământul. 

Înaintea acestei încercări, am cunoscut Cernăuțiul… face parte din Bucovina istorică și a aparținut, pe rând Austriei, Imperiului și apoi României până în 1944, când Uniunea Sovietică, prea mică pentru un ego atât de mare, a luat ce a putut, sub umbrela acordurilor de după război. Iar Bucovina de Nord, a ajuns în RSS Ucraina, din mărinimia rușilor, pare-se mulțumită faptului că Nikita Sergheevici Hrușciov era din aceea parte a Uniunii. 

Câtă vreme a aparținut României, a fost al treilea oraș ca populație și poate primul ca frumusețe. Pentru cei care nu au apucat să îl vadă și care, probabil vor ezita mult timp de aici înainte să o facă, rândurile următoare… imaginați-vă centrul Clujului, cele 7-8 străzi cu palate și clădiri monumentale, întins într-un oraș întreg.

Ce e drept, parte din ele în paragină, așezate pe străzi, tot în parte desfundate. Mărire și decădere, așa cred că poate fi definit Cernăuțiul anului 2019. 

Intrarea în Ucraina se face prin punctul de frontieră de la Siret, continuă prin râpi și gropi adânci, vorba lui Arghezi,  până la Cernivți, cum scrie pe indicatoare. Am făcut drumul cu emoție, așa cum se întâmplă de fiecare dată când mă îndrept către un spațiu unde documentația mă pune să caut urme ale trecerii unor români. Urme de importanță culturală majoră, în acest caz. 

Încă de la intrarea în Ucraina, dovezi ale polarizării populației: unii, posesori de Maybach, care probabil că nu zdruncină la fel de tare ca celelalte mașini, rămase în funcție de la războiul rece, dacă nu chiar de la cel Mondial; unii locuind în palate pe domenii, alții în case mai mici, toți însă împărțind aceleași șosele. 

Totuși, poate că cei din prima categorie le șuntează prin aer, asta pentru că aud că posesorii de elicoptere nu sunt chiar puțini. Ca să nu vorbesc cu păcat, las pe alții să ne spună ce s-a întâmplat în țară de la vizita mea, până la “vizita” rușilor.

Ajunși în Cernăuți, am mers glonț la primărie, unde știam că există un centru turistic și unde am solicitat ghid vorbitor de limbă română, conversația care a cuprins aceasta dorință, purtându-se în engleză.

E drept că locuitorii vorbitori de română în Cernăuți au rămas mai puțin de 5 procente, totuși, mi-am amintit că în Atena, cu 30 de ani în urmă, am primit pliante și indicații în limba noastră, chiar dacă ne aflăm la 1200 km de casă, și orașul nu a avut niciodată o comunitate română. 

Totuși, primirea a fost amabilă, iar ghidul solicitat, un inginer pensionar, a sosit în mai puțin de o oră… omul venea de acasă. Am fost întrebați dacă dorim tur de oraș de 2 ore sau de patru; cum nu știu ce am fi putut vedea în patru și, cu atât mai mult în două ore, ne-am exprimat preferința pentru cel mai lung tur, care s-a dovedit a fi de 6 ore. Norocul nostru că era dimineața și ghidul suficient de dedicat meseriei încât să prelungească plimbarea cu noi, până i-am spus că ne dor picioarele; la sfârșitul zilei, ne-am dat întâlnire pentru următoarea și aceasta s-a prelungit, spre încântarea noastră, dar și a domnului Petru care a găsit în noi ascultători interesați, până a început chemarea la slujba de Înviere. 

Dar, să o luăm cu începutul: prima impresie de aristocrație sărăcită, a doua de sărăcie demnă, iar cea definitivă de contrast… între trecut și prezent, între bogați și săraci, între lux și subzistență, între a fi avut și a nu mai avea. Scăpați de sovietici, încercau să își regăsească identitatea, ancorându-se în trecut. Acesta, cu adevărat nobil, dă unei părți a orașului aerul de secol XIX, cu arhitectură habsburgică, cu grădini elegante în curțile interioare, dar și cu străzi postcomuniste (presupunând că în comunism arătau mai bine). 

După ce am colindat puțin pe străzile din centru și am văzut Fundația Culturală Eudoxiu Hurmuzachi (patriot român, membru al Camerei Deputaților din Consiliul Imperial Austriac și membru al Academiei Române), am căutat școala unde a învățat Eminescu, casa în care a locuit (am găsit și strada care îi poartă numele) și ne-am prelungit plimbarea până la Universitate.

 Cu mâna pe inimă, e cel mai frumos sediu de învățământ din câte mi-a fost dat să văd.

Construită de austrieci ca reședință a mitropoliților Bucovinei și Dalmației, în 1864, a devenit mai apoi universitate austriacă, sub numele de Franz Josephs, cu trei facultăți: teologie ortodoxă, drept și filosofie. Deși limba de predare era germană, tot timpul au existat departamente pentru limba și literatura română și ucraineană (pentru cele 25 de procente de studenți vorbitori ai celor două limbi), majoritatea fiind germani și evrei. După constituirea României Mari, universitatea a primit numele Regele Carol I, proporția etniilor s-a modificat, iar activitatea didactică s-a romanizat. În 1944, din cauza apropierii frontului, facultățile din Cernăuți s-au mutat la Turnu Severin, iar mai apoi, aceeași universitate a devenit ucraineană, odată cu anexarea definitivă a regiunii Cernăuți la URSS. 

Acum, Universitatea este renumită atât pentru arhitectura sa, cât și pentru rezultatele academice. Când am vizitat-o era sărbătoare, totuși forfota era deplină - studenți înspre biblioteci, preoți în pregătirea slujbei de Paște și turiști, mulți turiști…

Biserica din curtea Universității, la rândul ei, o capodoperă.

Deși tot orașul are aspect boem, Universitatea te duce cu gândul la Sorbona… parcă prea nobilă pentru vremea și vremurile noastre. 

Revenirea în stradă ne mai aduce cu picioarele pe pământ, cel puțin atât cât să căutăm locurile pe unde a trecut Ciprian Porumbescu, precum casa în care a concertat, dar și pușcăria unde a fost deținut.

Aceasta a rămas tot închisoare, iar paznicii din exteriorul ei nu au fost tocmai încântați când ne-au văzut fotografiind-o; după ce le-am explicat într-o limbă gestuală de unde venim și ce căutăm, ne-au permis să ne terminăm treaba; poftim dovada…

Cum față de Eminescu rămăseserăm datori cu o lumânare pusă la mormântul lui Aron Pumnu, l-am căutat și l-am găsit în cimitir; frumos, curat, cu lumânări stinse de curând; l-au mai căutat și alții înaintea noastră. 

Până acum am amintit doar de urmele lăsate de românii care au trecut pe aici în cursul istoriei peste măsură de zbuciumată a orașului. Nu pot încheia înainte să pomenesc Reședința regală, amenajată pentru vizita regelui Carol al II-lea din 1939. Un edificiu nu tocmai arătos, dar am fost asigurați că la vremea respectivă era extrem de bine utilat, reprezentând culmea luxului și confortului. 

Tot atunci și tot cu respectiva ocazie, s-a pavat și strada care duce la palat; am fost informați că este una dintre puținele străzi care nu au fost niciodată reabilitate, continuă să fie cea mai bună din oraș. De altfel, Cernăuțiul e mult prea frumos ca să mă  tot leg de calitatea drumurilor, dacă pe ei nu îi deranjează; o ultimă plângere, promit - autobuzele și troleele, în care nu am avut curaj să ne urcăm, păreau că urmează să se dezmembreze în prima groapă întâlnită; cum ele, gropile, nu sunt deloc rare, temerea mea pare să fi fost fără obiect, toate mașinile continuă să meargă într-o conviețuire pașnică cu drumurile.

Cum mașinile noastre au rămas în parcarea hotelului, vizitarea orașului am făcut-o la pas, cel mai bun mod de a-l cunoaște.