Monte Carlo - O noapte la Palat

De fapt au fost doar vreo trei ore, dar ce bine sună “O noapte la palat”! Altfel spus, o seară, o după amiază târzie la concert, în curtea Palatului Princiar din Monaco, în vara acestui an.

Am fost la Monte Carlo de trei ori (prima dată prin 2006-2007) și pot să spun cu oarecare siguranță că e unul dintre puținele locuri din Europa unde schimbările au fost nesemnificative; adică aerul nobil de principat se menține dincolo de tradiție și modern. Sigur că mașinile, care sunt totdeauna de ultimă ediție, sunt în fiecare an altele, totuși esența țării și orașului rămâne aceeași. 

Cele câteva note de umor, nu fac decât să sublinieze prin contrast, aristocraticul întâlnit la tot pasul.

“Principatul Monaco este un oraș - stat suveran, care se întinde pe o suprafata de 2,02 km pătrați” (asta înseamnă 2x1,01km, apreciați singuri întinderea sa) și în care trăiesc 378.000 de monegasci, cam câți clujeni în urbea lor. Totuși, au șef de stat, prim ministru, guvern, parlament și tot ce îi mai trebuie unui teritoriu ca să devină țară. Singurul lucru cu care nu se pot descurca singuri, e apărarea, motiv pentru care aceasta e responsabilitatea Franței. Face parte din Națiunile Unite, cu drepturi depline din 1993, nu însă și din Uniunea Europeană. Ăsta e motivul pentru care lansez încă de acum prima atenționare: blocati datele mobile în telefon, dacă nu vreți ca luna următoare vizitei în Monte Carlo să munciți gratis. Nu am înțeles de ce, factura arată ca și când ai fi stat numai cu ochii în telefon, tot timpul petrecut aici și încă o jumătate de an, apoi. Deci, telefonul cât mai puțin folosit; și apelurile costă pe măsura câștigului mediu din principat, unde, spun statisticile, 30% dintre rezidenți sunt milionari. Nu uitați însă să faceți poze, vă vor aminti și peste ceva timp că se poate trăi și așa…

Numele i se trage de la o colonie grecească din apropiere, căreia ligurii îi spuneau Monoikos, iar istoria lui se desprinde de legendă odată cu stăpânirea sa de către Sfântul Imperiu Roman, care l-a oferit genovezilor. A trecut de la italieni (tutela Sardiniei în vremea lui Napoleon și ocupația fascistă) la francezi și înapoi, dar din 1297 se află  sub conducerea Casei Grimaldi. Această familie, deși căsătoriile membrilor ei au fost mai mereu cu francezi, este considerată în continuare italiană. Primii Grimaldi au ocupat Stânca Monaco prin vicleșug, apoi, pe la 1420, au cumpărat-o pe la Coroana Aragon; din 1861 suveranitatea statului a fost recunoscută, iar din 1869 locuitorii ei nu plătesc impozite, acest lucru fiind posibil prin indulgență a familiei princiare care nu avea nevoie de venituri suplimentare pe lângă cele asigurate de casino. 

Atât cu istoria, deși, pe străzile orașului te lovești de ea la fiecare pas.

Apropiindu-te cu mașina, vezi mai întâi Monaco de sus:mare, iahturi, stânca, blocuri.

Pe măsură ce cobori, totul prinde contur, ajungi în tunel și, aici, surpriză: intersecții și primul sens giratoriu pe care l-am văzut, în tunel. Ieși și ai de ales în ce direcție să o apuci. Cu mașina pare greu să te hotărăști, așa că, cel mai bine e să cauți o parcare, cea etajată, cu ascensor este cea mai potrivită, să lași mașina între un Maybach și un Ferrari și să începi vizitarea orașului pe jos. Măcar din respect pentru cei care au locuit sau locuiesc aici, și care fac asta zi de zi. 

Portul, faleza, hotelul vapor, străzile orașului de jos…

Castelul văzut de la poalele dealului, cu fereastra pușcăriei (înțeleg că există o celulă, cel mai adesea nelocuită), și, începem urcușul spre orașul vechi, cu străduțe, vile, unele cu aspect de palat, catedrala.

Aici mormântul prințesei Grace, la care supușii încă se închină de parcă ar fi pierdut-o ieri. Frumos, chiar dacă e numai simbolic, mod de a cinsti casa princiară care i-a făcut unici în lume; lângă ea, așezat mult mai târziu, prințul Rainier, care a transformat o actriță, cea mai iubită prințesă a vremii. 

Alt obiectiv de neratat, grădina care îmbracă un mic versant al dealului și care e în deplină armonie cu tot restul locului - frumoasă, primitoare, caldă, cu bănci la umbră când căldurii proprii i se adaugă cea a soarelui în exces. 

În Monaco nu există doar nobili, există și oameni de știință și cercetători, dacă nu ar fi să vorbim decât despre Jacques-Yves Cousteau, cel care a navigat cu Calypso a lui până după 80 de ani. Institutul de oceanografie îi poartă numele și se mândrește cu unele dintre cele mai valoroase exponate.

Încă o plimbare prin oraș și, obligatoria vizita la casino, cu bani ca să-ți încerci (unii ar spune să-ți forțezi) norocul, sau, dacă ai îngăduința portarului și ținuta adecvată, chiar fără bani, ca să vezi cum îi cheltuie alții. 

Această domnișoară nu a reușit să pătrundă în templul norocului, neavând costumație adecvată.

Alături de casino, teatrul, o bijuterie, pe care am avut privilegiul să îl văd pe îndelete, cu ocazia unui spectacol de balet.

 Deosebești cu ușurință rezidenții de turiști în sala de spectacol, doar urmărindu-le mișcările capului. Oricât ar fi de bun spectacolul, cei aflați în vizită, stau cu ochii mai mult pe pereți, decât pe scenă, atât sunt de minunați. Opulență neprovocatoare, lux, eleganță; ciudat, aici, ținuta obligatorie nu e la fel de strictă ca la intrarea în cazino. 

După spectacol, în general, focuri de artificii, ca să întregească bucuria privitorului.

La plecare, pentru că puțini sunt cei care pot să stea la hotel in Monte Carlo,  freamăt, animație și grijă, multă grijă să nu iei vopseaua de pe vreo limuzină parcată ca toate celelalte mașini, la 2 cm una de alta. 

Altă zi, de fapt altă vară, alt divertisment… Muzică la palat!

Ajunși destul de devreme, am  avut voie să intrăm în parcarea de la poarta palatului, de am fi putut crede că ne aflăm chiar în vizită; polițiștii, prezenți mereu și peste tot, te ajută să nu irosești nici o jumătate din cei doi centimetri sus amintiți. Ieșirea din mașină se face cu oarece dificultate, mai ales pentru doamnele îmbrăcate potrivit evenimentului. Nu toate însă, au venit ca să fie văzute, unele chiar vor să vadă; acestea au ținute mai lejere, fără pene și paie la pălărie. Mai e o categorie de doamne (las analizarea domnilor pentru altă dată), care au venit chiar ca la plajă… ce mai, țară democrată, în care fiecare face ce dorește. 

Eu, cu aspect respectuos elegant, des întâlnit la cei ajunși prima oară la un așa eveniment, am avut însă parte de una dintre cele mai neobișnuite și derutante experiențe paraculturale din viața mea (adică, la limita dintre artă și ridicol). Nu începuse bine concertul - curtea palatului semiluminată, flori, muzică, mirosuri fine, când pe lângă ea, muzica, mai aud o melodie prea bine cunoscută mie, bâzâit de țânțar. Și după bâzâit, pișcături, una, două… la a treia, nu am mai rezistat și am început să ripostez. Orchestra cânta, spectatorii erau tot o încântare, doar eu nu mai pridideam cu scărpinatul. Nu știu cât erau obișnuiți ceilalți cu țânțarii și obiceiurile lor distructive, sau câtă stăpânire de sine aveau, știu doar că eu am continuat până când prietena care mă invitase și mă adusese aici, și-a părăsit locul aflat pe alt rând și a venit la mine cu rola anti-țânțari salvator. Câțiva vecini de scaun nu și-au putut reține zâmbetul amabil, ușor zeflemitor totuși. Mă gândesc că, eu, probabil aș fi izbucnit în râs, dacă i se întâmpla altuia… totuși ei, aristocrați reținuți în manifestări, s-au stăpânit. 

După spectacol, cu rănile amorțite, am supat (conform obiceiului nobil), mâncând fructe de mare și ratatouille, la 50 de metri distanță, suficient să nu mai aud nici zumzet de insectă. Probabil erau țânțari de viță nobilă, locuitori ai palatului.

Notă - mulțumesc prietenei care mi-a făcut surpriza și bucuria celor două spectacole la Monte Carlo, la 5 ani distanță unul de celălalt.