Israel: Tel Aviv

 O excursie în Israel, te duce nu numai în alt spațiu, te duce în alt timp, în altă lume… am parcurs, odată ajunsă acolo, o poveste întreagă de credință, de deznădejde, de speranță, de teamă, de încrâncenare, de renunțare și din nou de speranță. Este istoria unui popor care a reușit să reziste două mii de ani (despre care știm, și câți or mai fi fost înainte), împrăștiat prin lume, având drept punct de sprijin doar conștiința apartenenței lor la un crez. Creștinați cu forța, întorși la  origini, plângători sau nu la zidul de vest al Templului, cu și fără perciuni, ei ilustrează cel mai bine vorba veche: apa trece, pietrele rămân. Cred că ei sunt piatra cea mai tare a istoriei…

Monumentul Holocaustului

Statuia Credinței

Lumea Întreagă, în care ei continuă să fie împrăștiați

Considerat țară sfântă pentru trei religii, Israelul are populația împărțită în cel puțin patru, cele trei plus nereligioșii, ca să nu mai punem la socoteală și bahaii. E și foarte contrastantă, lucru evident mai ales în Tel Aviv, unde la distanță de doar patru- cinci străzi, întâlnești reprezentanți ai tuturor acestor grupuri de oameni; de la evreii ultrareligioși (unii chiar cântăreți), până la domnișoare cu buricul la vedere. 

Toți par însă, extrem de înțelegători cu ceilalți, dacă nu ai vedea și perechi tinere cu bebeluși în cărucior, și cu arma de-a curmezișul pieptului capului de familie (pe care totuși nu i-am fotografiat). Sunt soldați în concediu, care nu se pot despărți nicio clipa de armă, ieșiți la cumpărături; deși  nu ai crede, ei se încadrează în peisaj oarecum natural, numai turiștii întorc capul și îi privesc cu interes și mirare. Mirarea m-a lovit pe mine, când, pe ușa bisericii Stella Maris, unde mă așteptam să văd obișnuitul afiș care să interzică intrarea cu pantaloni scurți, era unul, care te invita să nu intri cu pușca. 

Am ales să vizităm Israelul pe cont propriu, chiar dacă asta a însemnat să renunțăm la obiectivele din zona palestiniana. Mi s-a părut interesant să vedem cât mai mult din ce înseamnă diversitatea unui spațiu geografic și istoric nu atât disputat, cât împărțit de atâtea nații și tradiții. Sinagogi, biserici, moschei, ba și templul Bahai, toate la ele acasă. Am încercat totuși, trebuie să recunosc, să înțeleg cât mai mult din ce au evreii de spus, pentru că, în opinia mea (dacă greșesc, mă rog pentru iertare), ei sunt cei de la care a început totul pe acest teritoriu. Și poate că nu numai…

Așadar, planul și documentarea au prevăzut Masada, Cumram, Zidul Plângerii, Fântâna Sfintei Fecioare, Biserica Nașterii, Via Dolorosa, Domul Stâncii, Templul din Haifa și, desigur, cât mai multe obiective care să  ilustreze evenimente cuprinse între acestea. În săptămâna petrecută în Israel, am reușit să vedem o parte, cred semnificativă, din cele propuse, cu siguranță însă, va trebui să revenim ca să completăm instruirea culturală. Pentru că așa am privit vizita noastră aici; cred că orice cugetător trăitor pe acest Pământ, e dator față de sine și față de toți care au trecut înainte prin viață, să vadă Israelul, indiferent la cine se închină, sau dacă o face. Doar așa poți să încerci să înțelegi care e rostul tău aici…

Cluj - Tel Aviv, într-o zi de sâmbătă, când, dacă nu găsești un taxi, aștepți duminica în aeroport. Noi îl comandaserăm de acasă, așa că am avut cum să ajungem în oraș. Tot de acasă am închiriat un apartament la preț, am aflat acolo, surprinzător de mic; cred că s-a chemat noroc, totul a fost perfect, de la dotare, la ajutorul pe care ni l-au dat vecinii să pornim centrala termică sau să folosim calculatorul, toate indicațiile de utilizare fiind scrise cu litere absolut imposibile pentru noi. Pe proprietar nu l-am văzut, dar am comunicat telefonic și pe mail și ne-a fost de cel mai mare folos. Scriu atât de mult despre organizare, pentru cei care se vor incumeta să iși facă program de vizită asemănător nouă și nu prin biserică. Ca o paranteză, trebuie revenit, cum spuneam și în formă organizată, ca să putem vizita locurile în care nu ai acces sau e riscant să mergi singur. Totuși, ca prim contact cu această țară, cred că am făcut alegerea bună. 

Transportul în Tel Aviv, foarte bun cu orice autobus, dar dacă preferi comoditatea, o poți face cu taxiul, la un preț rezonabil; noi am fost patru și a devenit chiar rentabil; plata în șecheli, dolari, euro… în magazine mici și la tarabe, chiar și în lei. Toți, vorbitori de engleza, destul de mulți și de română. A fost o vreme când tot al zecelea locuitor era de origine română; oricum, cel puțin jumătate dintre oamenii cu care te întâlnești pe stradă sunt, ca și tine, în vizită, motiv pentru care e bine să ai o hartă bună și să nu te gândești că poți întreba trecătorii pentru orientare.

Data vizitei noastre, sfârșit de decembrie, imediat după Crăciun, haine groase pentru până la avion, subțirele pentru acolo. O inspirație de ultim moment ne-a făcut să ne punem în bagaj și costumele de baie, lucru care s-a dovedit foarte util la Marea Moartă. 

Deci revenind, aeroport, apartament, cunoscut vecinii, ieșit în oraș; prima oprire la mare… soare,vânt și surferi. 

Se află la depărtare, dar credeți-mă, ei sunt.

Orașul, cu buganvilla încă înflorite, că doar e Colina Primăverii, respiră deopotrivă conservatorism boem și tinerețe; și aduceri aminte dintr-o istorie… statuară.

Am văzut aici șotronul copilăriei noastre, mai colorat și mai frumos ca niciodată.

 

Și, cu primele impresii deja culese, pornim spre centrul administrativ. Aici, surpriză, arată a piață centrală dintr-un oraș est european al anilor trecuți. În scurt timp însă, ne dezmeticim, orașul ăsta, ca și țara de altfel, sunt construite de evreii veniți din aceea parte a lumii, fugiți sau răscumparați; și au adus cu ei multe din țările de origine, chiar și arhitectura.

Străduțe, străzi, bulevarde, case, blocuri, domenii… și mie tot nu îmi vine să cred că sunt aici. Sunt, suntem totuși, și ne pregătim să vedem orașul vechi, adică Jaffa sau Yafo.

Acesta a fost locuit încă de acum 7500 de ani, portul lui, la fel de vechi, fiind funcțional și azi. Și 

l-au disputat canaaniții, fenicienii, egiptenii, evreii, asirienii, babilonienii, perșii, și poate și alții ale căror nume s-au pierdut în timp. A suferit ocupația arabă, l-au cucerit cruciații europeni, otomanii, au trecut pe aici Napoleon, coloniști germani și americani, britanicii care au plecat odată cu declararea Statului Israel, în 1948. El însă, orașul s-a încăpățânat să supraviețuiască mult după creșterea și decăderea tuturor. 

Seara, am văzut, dar nu am reușit să intrăm la teatrul pentru orbi și nici la restaurantul unde, ca să experimentezi și să înțelegi poate mai bine această deficiență, ești condus în întuneric deplin la masă, unde ești servit de către persoane lipsite ele însele, de vedere. 

Am cinat în schimb, la un fel de fabrică de mâncare, un local amenajat într-o fostă hală, unde, exceptând calitatea, totul m-a dus cu gândul la megacantinele imaginate de Ceaușescu, și de care se pare că am scăpat pe ultima sută de metri. Pe ultima sută de metri am ajuns și noi aici, cât să prindem o masă liberă, pe care nu mai încăpeau farfuriile, farfurioarele, bolurile și castronelele, carafele și altele asemenea, care să astâmpere foamea unor călători hămesiți ca noi. Dar oricât de mare ne-ar fi fost foamea și oricât de imbietoare și gustoase bucatele, tot nu le-am putut dovedi.

Cu toate poftele alimentare satisfăcute, cu toți nasturii pe care ne-am permis să îi descheiem, descheiați, am pornit înapoi la domiciliul temporar, așa încât dimineață să fim din nou gata de drum.