Israel: Qumran - esenienii și sfârșitul lumii

Tema sfârșitului lumii nu e una recentă, cum nu sunt recente nici pregătirile pentru aceasta, doar că în vechime grija nu era cum să te pui la adăpost, ci cum să ajungi la momentul fatidic acasă, așa încât acesta să te găsească acolo, între ai tăi.

Este povestea Qumranului, care începe cu mult înaintea construirii lui. 

Descoperirea grotelor de la malul Mării Moarte a provocat entuziasm, confuzie, neîncredere, din nou entuziasm, și un val de cercetări, mai mult sau mai puțin științifice.

Aceasta s-a petrecut în 1947, când doi păstori beduini, în căutarea unei capre rătăcite, au căzut într-o grotă, peste un vas de ceramică; au găsit și altele, pe care, în căutarea unei comori, le-au spart. Nu au găsit nici o comoară, ci numai niște suluri de papirus scrise și puse cu grijă în vase asemănătoare.

S-au găsit alți beduini care s-au gândit că poate au valoare și au încercat să le vândă diverșilor negustori din Betleem și Ierusalim. Vremurile erau tulburi, oamenii nu aveau încredere unii în alții, documentarea istorică și religioasă încă nu era organizată. Așa se face că, după relativa stabilizare politică adusă de încheierea mandatului britanic din 1948 și întemeierea statului ISrael, s-a putut institui paza la locul descoperirii lor și s-a putut începe cercetarea lor. Între timp însă, o parte din manuscrise au folosit la aprinderea focului, unele la învelit mâncarea, altele vândute, chiar și peste ocean. Au fost recuperate însă suficient de multe, ca să se reconstituie parte din istoria a mai mult de 150 de ani, între asumarea abuzivă a rolului de mare preot de către Ionatan, în 152 î Hr. și distrugerea de către romani a așezării de la Qumran, în jurul anului 68. În paranteză însă, vreau să fac o remarcă - o parte dintre manuscrisele aflate pe piață sau în muzee, poate la fel de multe ca cele distruse, s-au dovedit a fi false. Totuși, au rămas și par să fie autentice cel puțin 1500 de manuscrise sau fragmente, scrise cu litere pătrate (scrisul vremii) pe papirus, piele și cupru. La descifrarea  și interpretarea lor au muncit ani la rând israelieni, englezi, americani, și istoria lor pare sa fie cam așa:

Situația Iudeei era una critică, cu visteria goala, în plin război cu Siria vecină, sub conducerea tânărului Ionatan, care era nu doar un strateg militar bun, ci și un om inventiv și viclean. Și-a dat seama că cea mai rapidă și ușoară cale să facă rost de bani, este să își însușească bogăția Templului. Doar că Marele Preot nu ar fi renunțat niciodată la ea, el considerându-se răspunzător în fața lui Dumnezeu de păstrarea rânduielilor Templului, ca urmaș  și membru al familiei Țadoc. Atunci, Ionatan i-a luat funcția și odată cu ea și râvnitul bănet, autointitulându-se în locul lui. În rezumat, Marele Preot cunoscut în istorie ca Învățătorul Dreptății și adepții lui, scăpați dintr-o tentativă de asasinat, s-au refugiat în Siria ca să pregătească organizarea și revenirea pentru a-și revendica locul de drept. Lucrurile s-au precipitat însă și, pentru că profețiile anunțau că urmează să vină sfârșitul lumii, s-a întors pentru ca acesta să îl găsească acasă. Se întâmpla in 150 î Hr,  când, sprijinit de numeroși evrei care îl considerau adevăratul Mare Preot, a întemeiat una dintre primele comunități religioase din istorie. Membrii ei s-au stabilit în scurt timp la Qumran, unde au organizat o adevărată tipografie. Atunci și acum, au fost cunoscuți drept esenieni, despre ei rămânând mărturiile a trei istorici importanți ai vremii: Iulius Flavius, care le-a fost chiar contemporan și care îi numește  oameni ai pustiului, Filon și Pliniu cel Bătrân, el  descriindu-i ca  oameni singuratici, care trăiau în tovărășia palmierilor.

Comunitatea eseniana se ghida după reguli stricte, respectau legea veche, dar nu erau obligați nici la castitate, fiind chiar încurajați să aibă familii și nici să trăiască în pustnicie. Erau răspândiți pe întreg teritoriul țării, având însă nucleul în Qumran. Pentru toți, era obligatoriu prânzul ritual la care trebuia să se adune câte 10, baia de purificare și abaterea de la legile de puritate a vieții și legile alimentare. Ionatan nu i-a mai considerat niciodată primejdioși, dar nici ei, după moartea Învățătorului Dreptății (anul 100 îHr), nu au mai reușit să revină în Templu. În schimb s-au preocupat de pregătirea poporului pentru iminentul sfârșit al lumii. Pentru asta au început producerea de cărți religioase pe care le trimiteau tuturor, spre cunoașterea în profunzime a Legii mozaice. 

Comunitatea de la Qumran era organizată suficient de bine, încât membrii ei să își poată asigura cele necesare traiului și editării unui număr mare de cărți. Locuiau în peșteri împreuna cu familiile și munceau în edificiul construit între colinele deșertului. Unul dintre marile avantaje ale locului în care s-au așezat, a fost apa dulce de care dispuneau.

Acolo existau sălile de prelucrare și scriere a manuscriselor, biblioteca, sala de mese și bazinul în care se îmbăiau înainte de prânzul ritual, mori, bucătării, magazii, și sala reuniunilor. 

Acceptarea în comunitatea Qumran era dificilă, lua 3 ani de încercări, iar pedepsele pentru abateri, drastice și mai rușinoase decât însăși moartea. 

Sfârșitul lumii nu a venit, în schimb au venit romanii în frunte cu generalul Vespasian, care în anul 68 î Hr a atacat și distrus așezarea. Pentru că o parte dintre esenieni apucaseră să prindă de veste, au reușit să salveze numeroase suluri pe care le-au ascuns în grotele locuința, unde au rămas până în 1947. Puțini oameni din Qumran au putut însă să scape din masacru, o parte dintre ei alăturându-se celorlalți esenieni răspândiți în deșert sau în orașe, dar curentul evlavios al Învățătorului Dreptății a dispărut din istorie și odată cu el și amintirea comunității de la Qumran. Au fost necesari 900 de ani pentru ca povestea să poată fi descifrată în parte și cunoscută de către lumea iudaică și cea creștină. Spun asta, pentru că există opinia potrivit căreia Sf. Ioan Botezătorul ar fi făcut parte pentru o vreme din rândul esenienilor, dar și că aceștia ar fi pregătit terenul pentru intrarea în scena istoriei a celei mai mari personalități, Iisus Hristos.

La Qumran se ajunge, ca într-o adevărată incursiune în trecut, de la Ierusalim, străbătând deșertul Iudeei cu oprire la locul unde s-a aflat Sodoma, coborând spre Marea Moartă până la  -358 m și trecând de două puncte de control, unde nu am fost opriți, dar unde asta se poate întâmpla și e normal.

În aceasta situație e bun un zâmbet amabil, oricât de încruntat pare militarul din post.

Așezarea e reconstituită în parte, muzeul expune relicve ale vremii, grotele sunt probabil ca pe timpul esenienilor..

Nu știu cum e să te prindă ploaia în locurile astea, aud că nu tocmai plăcut, dar cu soare, indiferent cât e de arzător, peisajul e grandios și tulburător, ca pe vremea celor care se întorceau acasă din Egipt.