Israel: Masada, ultimii eroi

noiembrie 09, 2022

Spuneam despre Zidul Plângerii că e ultima rămășiță a Templului din Ierusalim după distrugerea lui de către romani, în anul 70.

Acesta fusese al doilea templu, primul - Templul lui Solomon - având aceeași soartă, atacatorii însă, babilonieni, după relatarea biblică, prin anii 587- 586 îHr. Era înălțat pe Muntele Moriah, care este locul unde a fost creată lumea, locul unde s-a petrecut sacrificiul lui Isaac, locul de unde s-a înălțat Mohamed la cer și, mai ales este locul spre care se închină credincioșii evrei de trei ori pe zi și se roagă pentru reclădirea Templului. Templul reprezintă firul roșu al istoriei documentată sau nu, a poporului evreu: regele David a cumpărat dealul din preajma Ierusalimului, după ce a cucerit orașul și a ridicat un altar pentru ca, prin ofrande, să oprească ciuma care lovise crunt populația. Fiul lui, Solomon, a construit primul Templu, asemănător Cortului Întâlnirii (al lui Moise din deșertul Sinai), oferit singurului lor Zeu, Iahve, unde slujeau deopotrivă preoți și înțelepți. Acesta a fost dărâmat de Nabucodonosor al II-lea, iar conducătorii evreilor exilați în Babilonia. În vremea ocupației persane, regele Cirus a permis Întoarcerea în Sion, iar evreii reveniți, au reclădit templul, în jurul anului 516 îHr. Acesta a devenit punctul central al vieții evreilor, aici se desfășurau ceremoniile religioase, dar și adunările cu scop juridic sau economic, până când, în urma revoltei împotriva romanilor, este și el distrus.

Din acest moment istoric începe povestea celor două locuri, care, din punctul meu de vedere reprezintă esența și simbolul rezistenței evreilor și a îndârjirii cu care au facut-o 2000 de ani. Este vorba despre Masada și Qumran.

Ne aflăm, deci, undeva în jurul anului 70 dHr. După masacrul din Ierusalim, ceva mai puțin de o mie de evrei, sicari cu familiile lor, au ocupat fortăreața Masada, construită de regele Irod cel Mare ca loc de refugiu personal în cazul în care ar fi pierdut domnia. Pentru asta, cetatea a fost dotată cu tot ce presupunea un eventual asediu, hrană, apă, arme… Așa au găsit-o zeloții sau sicarii- purtătorii de sicae (niște pumnale mici), cei mai aprigi dușmani ai ocupanților romani, care s-au organizat în ultima rezistență împotriva acestora. Sub conducerea lui Elazar ben Yair au reușit să trăiască sub asediu cu proviziile lui Irod vreme de câteva luni, fără ca romanii să poată pătrunde în

cetate. Înțelegând că nu vor putea trece de zidurile de apărare, romanii au construit o rampă pe latura vestică a fortăreței și un al doilea zid, așa încât cei impresurați să nu poată scăpa. El avea 12 km lungime 2 m grosime și lega între ele cele opt tabere romane, în care au fost aduși aproape 9000 de luptători. Așa se face că romanii au intrat în Masada în 16 aprilie 73, fără ca zeloții să fi opus rezistență; la început pentru că au fost siguri de invincibilitatea lor, mai apoi, din dorința de a nu fi capturați. Când romanii au pătruns în cetate, totul era pustiu și, cu excepția magaziilor de alimente și a depozitelor de arme, era ars. Chiar dușmanii au recunoscut vitejia și curajul lor, până și în actul de a se sinucide. În afara a două femei și cinci copii ascunși în vase mari de apă, tot ce însemna suflarea cetății, a fost găsită fără suflare, rezerva de mâncare suficientă, dovadă că nu s-au sinucis din lipsa de hrană, și arme cât pentru zece mii de soldați. Cum la evrei sinuciderea nu e permisă religios, sicarii au recurs la asasinatul consimțit, adică, s-au ales, unii spun prin tragere la sorți, bărbați care i-au ucis pe toți locuitorii cetății, ultimii doi luptându-se între ei. Asta a fost povestea spusă de cei șapte supraviețuitori. Asta este și una dintre poveștile care au susținut rezistența evreilor în fața tuturor încercărilor istoriei.

Masada a fost descoperită în 1838 și de atunci reprezintă un alt loc de pelerinaj, pios, chiar dacă nu religios. Taberele romane au fost și ele dezgropate în 1932, mărturie că povestea nu e poveste…

Acum, pe dealul fortăreței, devenit muzeu, se ajunge cu telecabina, sau pe poteca Șarpelui, care urcă abrupt 280 de metri;

Pe platoul neted al dealului, găsim ruinele, în parte refăcute, ale unui adevărat oraș antic, cu locuințe, depozite, băi, chiar și o sinagoga pe care au construit-o zeloții imediat după ce au ocupat fortăreața.