Israel: Ierusalim

O scurtă întoarcere la religie… spuneam că în Israel trăiesc cel puțin trei comunități religioase: mozaici, creștini și musulmani. Fiecare dintre ele acceptă existența istorică a personalităților centrale din celelalte religii, după care se înțeleg că nu se pot înțelege. Evreii, de pildă, nu-i contrazic pe creștini în privința lui Isus, doar că pentru ei, el este un om, învățat, profet, dar nu Mesia, și nici pe islamici, în legătură cu viața lui Mahomed, pe care însă nu și-l pot însuși. Ei au Legământul dintre Dumnezeu și Abraham și mai au nădejdea că Mesia va veni atunci când Templul va fi reclădit. 

Templul, din al cărui zid mai vedem o mică parte dinspre vest, a rămas locul în care evreii își trăiesc disperarea pierderii; un timp nu li s-a permis nici asta. Acum, pe Muntele Templului, e tot ce mai pot vedea, ce se presupune că ar mai putea  exista, precum Chivotul Legii, nu poate fi decât sub Domul Stâncii, moscheea la fel de importantă pentru palestinieni, ca și Zidul pentru evrei. Deci, cel puțin pentru moment, pierdut…

La zid vin multe categorii de vizitatori: evreii religioși, care suferă evident într-un fel de ritual al durerii, evrei nereligioși sau măcar nepracticanți, care vin să își cunoască trecutul, creștini, în căutarea locului unde s-a închinat Hristos, atei coborâți pe firul istoriei. Pentru toți, zidul are o atracție aparte, mistică dincolo de credință, este locul pe unde a călcat Isus, fie el Dumnezeu sau numai om. Între cărămizile sale, aproape fiecare dintre cei care se apropie, lasă o hârtiuță pe care a scris o rugăciune, o rugăminte, o dorință; de ce trebuie ea scrisă, nu am înțeles, motiv pentru care eu am rostit-o pe a mea în gând, cu speranța că va fi auzită, cel puțin la fel de bine ca cele scrise. 

Pe Esplanada din fața zidului, obținută abia la jumătatea secolului trecut prin îndepărtarea locuințelor existente acolo, mulți dintre soldații evrei depun jurământ de credință țării, tot acolo se desfășoară ceremonii militare sau comemorative. La povestea Templului, la distrugerea lui repetată, la importanța lui istorică și la semnificația lui actuală, vom reveni.

Am vrut să vedem și Domul Stâncii, am încercat două zile, în fiecare promițându-ni-se că va fi posibil în următoarea. Nu s-a întâmplat nici în prima, nici în adoua; în a treia nu am revenit, înțelegând de la alți turiști că de mai bine de două săptămâni nu se mai permiseseră vizitele pentru nemusulmani.

Trecând peste niște ani, vom căuta mărturii ale trecerii lui Isus și vom reface Via Dolorosa sau Drumul Crucii, de la Divanul lui Pilat, ruinele fostei cetăți romane Antonia, până la Golgota, unde a fost răstignit, fără a avea siguranța că este exact cel parcurs în vechime de Mântuitor. Pe parcursul său pot fi văzute 14 altare mici, simbolizând cele 14 opriri, la care grupuri de pelerini sau simpli turiști fac și ei o oprire și o rugăciune. 

Mie, cea mai plină de încărcătură spirituală mi s-a părut Închisoarea lui Hristos, niște grote-celulă, mai degrabă morminte pentru vii, în care se pătrunde dintr-o clădire aparent obișnuită, coborând apoi până la locul unde se crede că ar fi fost ținut Isus împreuna cu tâlharii, după judecată. 

Drumul Crucii urcă, urcă așa cum o făcea și în vremea aceea, printre negustori și oameni cucernici, până la Biserica Sfântului Mormânt. 

Aici, multe repere religioase pe care le-ai fi crezut mai distanțate în spațiu, pot fi greu de identificat, tocmai pentru că se află foarte aproape de tine și între ele. Vedem Golgota, Piatra Ungerii și Mormântul. Vedem și cele două nișe din Capela Îngerului, prin care Patriarhul Ierusalimului oferă credincioșilor lumina sfântă în noaptea de Înviere, și, mai presus de toate, motivul pentru care cei mai mulți dintre noi au străbătut multe mii de km, vedem piatra de mormânt.

Atât de multă lume, toți dornici să ajungă la cel mai sacru loc al Creștinătății, încât timpul care îți e acordat să stai înăuntru, abia îți permite să spui Tatăl Nostru. Chiar așa puțin cum e acest crâmpei de vreme, te va însoți ca amintire probabil, toată viața. Restul bisericii se poate vizita mai pe îndelete; la ieșire, privim și ușa de lemn pentru care nu am avut suficient timp și interes la intrare. Ea însă are povestea ei, neașteptată și misterioasă totodată: două familii de localnici, ajunși în timp să fie numiți palestinieni, sunt responsabile, zice-se de la 1187, cu paza bisericii. Așa se face că în tot acest timp, unii și-au transmis cheia din generație în generație, iar ceilalți obligația de a descuia și încuia zăvorul, fără pauze și fără abateri. Sunt convinși că dacă ei, Joudej-II și Nuseibeh-II, nu și-ar face treaba așa cum le-a fost încredințată de sultanul Siriei și Egiptului, Saladin, atunci pacea, fragilă cum e, s-ar sfârși. Și așa, credincioșii a cinci culte creștine așteaptă zi de zi, ca la ora 4 dimineața, cei doi necreștini să vină și să le descuie ușa spre Sfântul Mormânt… și asta de o mie de ani.

Reîntorși la cele pământene, dăm o tură prin bazar, încercam să ne orientăm și să deosebim cele cinci cartiere ale vechiului Ierusalim, intrăm în Turnul lui David și trecem printr-una din porțile cetății. Interesant e și faptul că zidul e construit pe fundațiile romane, de otomani, în vremea sultanului Suleiman, între 1539 și 1542.

Se spune că sultanul, în timpul căruia relațiile cu evreii au fost de toleranță aproape amicală, a avut și față de creștini înțelegere și apreciere, așa încât , deși a fost invitat să vadă Biserica Sfântului Mormânt, nu a intrat în ea (pentru că, încă de atunci, islamicii considerau că orice pământ pe care ar fi pus piciorul un închinător la Allah, poate fi revendicat de ei). 

Și din nou, simboluri ale celor trei religii unele lângă altele: grădina Ghetsimani și Cimitirul evreiesc de pe Muntele Măslinilor. Mi s-a spus că pentru un evreu, cea mai mare cinste e să fie îngropat aici, indiferent unde și-ar fi petrecut el viața.

Tot într-un cimitir din Ierusalim, cel protestant de pe muntele Sion (în secțiunea romano-catolică), își doarme somnul și Oskar Schindler, unul dintre neevreii înnobilați cu titlul ”Drept între popoare”, lui datorându-i viața peste o mie de oameni, dar, mai presus de asta, el dovedind că poate exista onoare, omenie și altruism dincolo de atrocitățile războiului. Binele i s-a întors la bătrânețe, din partea comunităților mozaice, care l-au sprijinit până la sfârșit. Titlul ”Drept între popoare” se acordă, prin hotarare a Knessetului (Parlamentul Statului Israel), validată de institutul Yad Vashem, persoanelor care au ajutat, riscându-și viața, evreii în timpul războiului. Între aceste personalități recunoscute de poporul și statul evreu, și Regina Mamă Elena a României. Alături de ea, alți 69 de români, a căror memorie e păstrată pe aleea Drepților; dintre ei, se pot găsi date biografice, cu ușurință, despre: Aristina Pop Săileanu, Letiția Onișor, Constantin Karadja,  Gheorghe și Liuba Benea, Viorica Agarici, Traian Popovici. 

Mărturie a acestor atrocități, stă Memorialul Holocaustului, organizat în Ierusalim, în orașul nou. Am ales să-l vedem, înaintea Muzeului Cărții, neavând timp pentru amândouă (când vii dintr-o Europa care poartă încă stigmatul nazismului, e obligatoriu să vezi cu ochii tăi ce a lăsat acesta în urmă). Totuși, o privire spre locul unde sunt păstrate sulurile de la Qumram

Yad Vashem este denumirea oficială a memorialului, asta însemnând Monument și  Nume, după un verset biblic, care promite un nume veșnic și nemuritor. Parc mare cu alei înverzite împrejmuit de nisipul deșertic, cu statui și clădiri care adăpostesc diferitele secțiuni ale muzeului. 

Noi am intrat la Muzeul Victimelor Holocaustului, Sala Amintirilor, cu flacăra veșnic aprinsă, și Memorialul Copiilor, locul de unde nu am văzut pe nimeni ieșind altfel decât plângând; cred că e experiența cea mai emoționantă posibil de imaginat. 

În niciunul dintre ele nu există expuse obiecte de tortură, sau altceva care să-ți aducă în față direct teroarea trăită de acei oameni… totul e sugestie; uite, privitorule, acestea sunt cărțile pe care le-au citit evreii înainte să fie gazați, cu acești ochelari, așa arătau… pentru construcția mea psihică și emoțională, impactul a fost devastator, probabil că și pentru alții, devreme ce așa a fost gândit.

Am trecut prin clădirea joasă, cu tavanul care îți dă impresia că trebuie să te apleci (presupun că și asta are o semnificație), pe lângă mormântul simbolic, unde nu ne-am mai mirat că omul care verifica biletele era înarmat,

și am grăbit pasul spre Memorialul Copiilor, unde știam că vom avea nevoie de timp. Grupuri statuare de o parte și alta a aleii și, luând-o la stânga, ajungem în fața unui adăpost în pământ, cu intrarea din pietre gigantice și interior, cred, emisferic.

Privind înapoi, am avut nevoie de poze să reconstitui cele două ore petrecute acolo… se intră într-un fel de antecamera semiluminată, unde se află fotografii cu chipuri de copii, lumina devine tot mai firavă pe măsură ce te apropii de peretele din dreapta, în lungul căruia vei merge, până ce intri în întuneric. Vei fi însoțit de o muzică ce pare să vină din cer, dintre stelele proiectate pe tavan și de un glas care rostește nume, vârste, țări de unde vin către noi suflețele să amintească de trecerea lor, prea scurtă, prin viață. E posibil ca o parte din cele pe care vi le spun să nu se fi petrecut ad litteram, să fie o interpretare sugerată creierului meu, care asta a scos la vedere după prelucrare. Pentru că, da, am avut impresia și timpul scurs de atunci pare să îmi confirme, că totul acolo e sugestie, invitație la meditație și reculegere. Cum spuneam, locul acela se părăsește cu lacrimi în ochi… multe lacrimi.

Dar pentru ca istoria să ne aducă aici, a fost nevoie de trecerea a multe mii de ani, din care, o parte vom încerca să îi reconstituim în zilele următoare.

Notă: Cei interesați se pot documenta de pe site-ul Muzeului Memorialului Holocaustului - Yad Vashem