Coasta de Azur Franța; Eze, satul grădină din Cuibul Vulturilor

De la Nisa la Monte Carlo, se poate ajunge pe trei drumuri, toate învârtindu-se în jurul muntelui, la înălțimi diferite și numite cornișe; de sus, de mijloc și, evident, de jos. Din ultimele două, te abați cu ușurință spre cel mai frumos loc al Rivierei, satul Èze, care se suie până la 427 de metri și te invită să faci același lucru, pentru a-i putea admira frumusețea. Mai e numit Cuibul Vulturilor sau Satul din Deal, și seamănă mult cu o cetate… de aici, vederea asupra Coastei de Azur, a golfului Saint Tropez și a peninsulei Cap Ferrat, e cu adevărat magnifică. Și, cu atâta mare la poalele dealului, aici, în sat nu exista altă posibilitate de a bea apă până în 1952, decât dacă aduceai cu tine… tu, călător, primăria sau magazinele. Cred că de aici a plecat vorba că în Franța apa e uneori mai scumpă decât vinul…

Pe aici au trecut Walt Disney și Friedrich Nietzsche, acesta din urmă lăsând numele său unei poteci pe care se poate coborî din sat în afara zidului, și lucrarea ”Așa grăit-a Zarathustra”, pe care a scris-o în Èze.

Înainte de a face saltul în vreme până în epoca medievală, salt cu care ne-am obișnuit de când călătorim în Provence, ai posibilitatea să iei o amintire parfumată de la magazinul fabricii Fragonard; frumos, eu însă prefer să fac asta chiar la sursa primară, la Grasse (de unde, voi pune câteva poze în zilele următoare). 

Înapoi la Èze și la poteca abruptă care ne așteaptă, apoi străduțele înguste cu case mici, elegante, de piatră, din care oricând pot ieși cavaleri, domnițe, sau chiar spiriduși; acum adăpostesc doar magazine, restaurante, pensiuni. 

Și toate, duc spre Grădina Exotică, o minune de culori. Până acolo însă, biserica Notre Dame de l'Assomption, construită în secolul XVIII, pe temelia unui templu cu origini pierdute în vreme. 

Mai faci o pauză pentru privit și tras sufletul și, tocmai când te întrebi cât mai durează până ajungi, se ivesc, pe mijlocul potecii, mesele unui restaurant, puse strategic… nu ai încotro (decât dacă ai mâncat deja la începutul urcușului), te vei așeza ori acum, ori la întoarcerea din grădină. Și nu greșești, oprește-te! dacă ai bani destui, la sfârșitul vizitei, vei mânca mai mult. Bun e, oricum; și frumos, cu stâncile  chiar lângă cotul tău, cu umbră, atât cât se poate obține aici și cu apă stropită odată cu aerul din ventilatoare. Am stat, ce e drept cerând când o apă, când o cafea după ce am mâncat, suficient cât să ne bucurăm de ce ni se întâmplă, nu prea mult pentru ca privirile nerăbdătoare să se transforme în unele acuzatoare. 

Și tot nu am ajuns să vă arăt grădina. Iat-o!

Amenajarea ei a început chiar de pe stânca din vârf, în 1706, pe locul unui castel dărâmat din ordinul lui Louis XIV. 

Nu o fost suficient de însorit, pentru Regele Soare! Istoria spune altceva însă, legat de un război pentru succesiune, cu spaniolii; cu oarecare jenă, îmi recunosc neștiința sub acest aspect. Dar la privit, admirat și minunat, mă pricep grozav, așa că mă voi limita la asta. Cactuși, aloe, plante agățătoare, cascadă, pârâu, grotă, toate astea îmbrăcând dealul în verde și culoare, mai ceva ca un pom de Crăciun. 

Întoacerea spre Nisa, s-a petrecut, cum altfel, seara târziu, iar drumul, minunat la venire, s-a transformat într-un mic coșmar, cu prea multe mașini, întuneric și curbe.

Pentru că nu voi povesti curând despre Nisa, profit acum de ocazie, ca să spun două lucruri pe care le știe puțină lume: muzeul Chagall, aflat în oraș e… musai de văzut și, pun pariu că nu știați, Parcul Municipal din Nisa se numește Carol de Roumanie. Cum o descoperire plăcută vine, mai mereu cu una ne, anunț că șantierul din parc împiedică vizitarea lui pentru următoarele luni (care e posibil să fi trecut deja). Chiar și așa, șantierul pleacă, parcul rămâne, sperăm cu același nume.