Franța - Porquerolles; apă, nisip, și artă

 Astăzi, mai puțin de citit și știut, mai mult de văzut și simțit…

Deși aflată la câțiva kilometri de țărm, suficient de puțini cât să nu ai vreme să îți cauți loc, să zâmbești celorlalți călători și să te așezi în vasul care te duce pe insulă, odată ajuns acolo, pare că ai făcut o călătorie în timp și că ai nimerit în vremea dinaintea descoperirii mașinilor, motocicletelor, asfaltului, și altor asemenea, care par să ne definească drept oameni moderni. Se numește Porquerolles și administrativ ține de cel mai sudic oraș al rivierei franceze, Hyeres. Ca să ajungi dinspre Nisa, faci cu autocarul, într-o excursie de o zi, preț de două ore, timp în care te poți bucura de peisaj și de un stol de flamingo pe lacurile din apropierea destinației, iei vaporul și debarci, reluând totul în sens invers la plecare, în organizarea unei agenții de voiaj (sunt o mulțime care fac asta). 

Ajungi pe chei și parcă ai pătruns în altă lume: nu așteaptă nicio mașină, pavajul ține doar cât debarcaderul, nu miroase a gaz sau fum, nu vezi niciun bloc, nu sunt magrebieni cu piața volantă, și nici domnișoare prea sumar îmbrăcate, deși ne aflăm vara la mare, pe o insulă…

Lumea, evident toată în vacanță, pare venită în drumeție la munte; toți știu unde au venit și ce au de făcut aici. Au de petrecut câteva ore sau câteva zile, pe modelul secolelor trecute, înainte ca mașinăriile să ne invadeze viața. Aici te poți plimba pe jos sau cu bicicleta, acesta fiind singurul hatâr făcut epocii moderne, poți sta la soare pe plaja de argint (numită așa nu pentru culoarea nisipului, ci a frunzelor unor copăcei care cresc chiar lângă apă), poți mânca tot ce îți imaginezi că dă marea… aici chiar simți că dacă le dai voie, nisipul și marea te cuprind în micul lor univers. Dacă așa s-a trăit cândva, atunci cândva a fost mai frumos ca acum! E drept că noi nu avem grija zilei de mâine, nu trebuie nici să vânăm și nici să pescuim ca să avem ce mânca, nu trebuie să ne luptăm cu alții pentru supremație, dar parcă mai e nevoie? 

Imediat ce ai ieșit de pe malul apei, încep potecile cu nisip cald, lucru știut de cei mai mulți dintre cei veniți și care sunt încălțați corespunzător, cu pantofi închiși; eu, nu am fost suficient de informată și prevăzătoare, așa încât am făcut jumătate de drum cu papucii în mână, Nu știu care jumătate a fost mai grea, dar mica suferință a făcut toți banii! 

Piața Armelor, biserica, strada mare, cu multă mâncare și și mai mulți mâncăcioși, înghețată artizanală, și apoi din nou nisip și potecă. 

Aceasta, când te îndepărtează de apă, când te aduce din nou lângă ea și îți oferă priveliști greu de uitat. 

Ai de ales între plajele care înconjoară insula, (ea toată măsurând 7 km într-o direcție și 3 în cealaltă), drumeția la Forte Sainte-Agathe (unde nu am ajuns din lipsă de timp, dar e clar că am pierdut o experiența specială), sau vizita la centrul artistic Villa Carmignac Fondation, cea pe care am preferat-o.

Aici se ajunge după o plimbare prin pădure, în mijlocul căreia e amenajată o… parcare; îți lași bagajul, chiar dacă el înseamnă un rucsăcel, într-un fel de dulapuri de vestiar, ca cele de la piscine, și, de bună seamă bicicleta, bei un elixir la umbră, oferit de o domnișoară care ne și prezintă scurt programul vizitei, tragi aer în piept, și te pregătești pentru ce urmează. 

Și urmează să întâlnești un Ulise (care caută fără să găsească și găsește fără să caute, important fiind drumul căutării)  la intrarea într-o lume altfel… nu am avut voie înăuntru încălțați; lumea spunea că așa se păstrează mai bine curățenia, eu cred că e o manevră de a te face să simți mai bine totul, toată expoziția mizând pe percepția vizitatorului. Totuși, nu pot să mă împiedic să nu apreciez faptul că în sezonul rece, centrul cultural e închis, altfel, încălțările lăsate la intrare ar fi fost bocanci, iar picioarele pătrunse în interior, ar fi purtat șosete.

Și modul de a privi exponatele, diferă de cel clasic.

La ieșirea din spațiul expozițional, rămâi pentru o vreme în grădină, privești în dreapta și în stânga, unde vezi alte exponate, printre flori, copaci și… mărar. I-am dat ocol de câteva ori, pentru că nu văzusem niciodată până atunci arbust de mărar; i-am rupt chiar, clandestin, o crenguță și am frecat frunzele, până când mirosul lor mi-a confirmat că nu greșesc, privesc un mărar gigant.

 Lângă el, un piersic, pitic, ce e drept, dat tot piersic îi zice. 

Și dacă nu te-ai privit în oglindă înăuntru (de fapt nu știu dacă există vreuna), o poți face afară, mai ales că, odată cu tine, poți vedea și cerul.

Încă o oprire la o masă umbrită, o sticlă cu apă sau o cafea, și ne pregătim pentru drumul înapoi, la îmbarcare.

Biletele nu ne-au fost verificate, probabil pentru că oricine a ajuns pe insulă a făcut-o tot cu vaporul, iar biletele se vând dus-întors, chiar dacă rămâi mai multe zile. 

Drumul înapoi l-am făcut pe seara, flamingii nu mai erau…au rămas însă în amintirea noastră, mai ales că nu ne-am așteptat să îi întâlnim atât de departe de tropice. 

Și din nou mașini și motociclete, miros de fum și gaz, pavaj si asfalt, domnișoare și blocuri, ce e drept nu și magrebieni cu piața lor volantă, din care nu am mai întâlnit în ultimii ani.