Andaluzia: Satele albe... și albastre

 

Despre Ronda, înainte să citești, cred că trebuie să vezi și, după ce vezi, trebuie să îți tragi sufletul să poți citi…

Hemingway și Orson Welles au descoperit orașul și s-au întors la el, mai mult decât la oricare altul  din Spania. Dacă și durul reporter - luptător american în războiul civil spaniol, Hemingway adică, l-a recomandat drept loc ideal de petrecut luna de miere, ce altceva mai pot spune? Nu e mai puțin adevărat, că el, având parte de patru căsătorii, a putut experimenta evenimentul în mai multe locuri, altfel spus, a avut termen de comparație.

Aflat la 110 km de Malaga și la mai puțini de Cadiz, cel mai mare și mai renumit dintre satele albe ale Andaluziei, aduce călătorul până la cuibul vulturilor, deși, privit de jos, nu ai crede că se poate urca până acolo, sau că, odată urcat, se poate coborî. Mai sus, la propriu și la figurat, nu poți merge decât în cer! Canionul El Tajo săpat de râul Guadalevin, arată, văzut de sus, la fel de spectaculos, cum arată vârful văzut de jos.

Iar între jos și sus, Ronda… casele albe, unele tipic maure, ca în toate Pueblos Blancos, străduțele înguste, magazinele de suveniruri, cârciumioarele și restaurantele elegante, dar mai ales, podurile. În număr de trei, leagă între ele piscurile locuite și dau fiori reci turiștilor. Te întrebi cum se țin de stâncă acele case construite până în buza prăpastiei.

Cel mai amețitor dintre toate, e Podul Nou (terminat în 1793), dar nici celelalte, Podul Arab și Podul Roman, nu sunt chiar punți întinse peste pârâu. Ele leagă orașul vechi de partea sa nouă.

Străduțele, înguste, cum spuneam, sunt pline de farmec; unele poartă urmele vizitatorilor celebri, chiar dacă reinterpretate.

Și după o plimbare prin Ronda veche, devine obligatorie vizitarea coridei, cea unde s-a născut stilul de luptă în care matadorul nu mai înfruntă taurul din șaua calului, ci stă și el în praful arenei, fluturând în fața celui care se presupune că intruchipează esența furiei, o  pânză roșie, muleta. Asta se întâmpla prin 1785 și îi avea drept protagoniști pe Pedro Romero și Pepe Hillo. Arena, aflată în Plaza de Toros, găzduiește muzeul luptelor cu tauri, în care ești invitat să reconstitui o asemenea reprezentație.

Oricât m-am străduit, nu mi-am putut lua gândul de la tăurașul Ferdinand, pe care nu mă săturam să-l văd în desenul lui Disney, mult după ce am depășit vârsta potrivită pentru asta.

                                                                         *

Alt sat, alt model; aici casele sunt săpate în stâncă sau construite în imediata ei vecinătate, ea, stânca servind drept perete natural, asemănătoare întrucâtva cu casele troglodite ale berberilor. 

Setenil de Las Bodegas este numele satului și trebuie ținut minte, pentru că trebuie vizitat.

 

Și, nu o să credeți, pe străduțele astea, circulă mașini; e drept că de câte ori se întâmplă, mașina cu pricina își transmite sonor intenția, iar tu, pedestru disciplinat, te lipești de zid să nu îi stai în cale. Dacă negustorii din preajmă au noroc, te refugiezi până trece taurul modern, în prăvălie. 

Nu pot descrie farmecul locului, rămâne să-l descoperiți pe cont propriu.

                                                                    *

Și ultimul sat despre care am să povestesc, este unul de basm…unul, despre care dacă vor afla copiii, nu aveți cum să-l ocoliți. Asta vă spune ceva?

Da, e Juzcar, satul Ștrumfilor! Producătorul filmului cu ștrumfi căuta un loc unde să filmeze povestea; l-a găsit tocmai în Andaluzia și era perfect, avea un singur cusur - era alb, ori lui îi trebuia unul albastru. Așadar, s-a dus la primărie și a întrebat cum ar face să-l albăstrească, nu gratis, evident. După un prim refuz, locuitorii au acceptat, socotind pesemne și folosul pe care îl vor trage din asta. Colorarea a venit la pachet cu un parc tematic, cu graffiti pe case, cu personaje care mai de care mai măiestru făcute. S-a turnat filmul, s-a adunat recuzita, dar când a fost să se rezugrăvească, aceiași localnici, au hotărât că le place mai mult așa. Și turiștii au început să vină în număr tot mai mare și odată cu ei și banii, întru mulțumirea tuturor părților. În ultimii ani însă, o neînțelegere survenită între săteni și casa de filme, a stopat continuarea extinderii programului. Totuși, în niciun parc Disney nu veți găsi atmosferă mai însuflețită și mai autentică.

Deci, copii, Juscar vă așteaptă, lămuriți-vă părinții să vă ducă!