Andaluzia: El Caminito del Rey

 

Astăzi, o istorie scurtă și muuulte poze…

El Caminito del Rey, în traducere Potecuța Regelui, e un podeț de lemn suspendat în canionul Los Gaitanes, prins de peretele de piatră,  însoțind, la înălțime de 100 de metri, apa pe toată distanța trecerii ei printre stânci. Povestea începe în 1901, odată cu construcția căii ferate care urma să lege Cordoba de Malaga. În aceeași perioadă și oarecum în legătură una cu alta, s-au pornit și lucrările la două centrale hidroelectrice, iar pentru ca muncitorii să ajungă la ele, s-a imaginat o pasarelă lipită de munte. După 20 de ani, la inaugurarea barajului Conde del Guadalhorce, regele Alfonso al XIII-lea a parcurs o parte din acest traseu și i-a adus numele pe care îl poartă și azi. Primejdios a fost de la început, dar cu timpul a devenit o aventură foarte riscantă străbaterea lui; ultimul accident cu cinci victime a scandalizat până într-atât, încât în 2001 a fost închis. S-a început restaurarea sa, mai precis construirea unui al doilea drum, deasupra celui vechi, care se poate încă vedea. 

Redeschiderea lui în 2015 a însemnat o victorie a omului asupra muntelui, care luase prea multe vieți. În varianta nouă, drumul se face cu efort minim și în deplină siguranță, doar înălțimea te amețește, iar peisajul chiar te lasă fără grai.

Cum se ajunge, unde se lasă mașina și alte asemenea, se află cu ușurință din informațiile oficiale: El Caminito del Rey

 

Iată-ne deci, gata de aventură; intrăm prin nord, dinspre Ardales și vom termina parcursul la poarta sudică, la El Chorro.

După ce primești cască de protectie și ți se face instructajul de rigoare, ești liber să te bucuri de priveliște. Urmează o plimbare de 7 km, doar că ea se petrece, cum spuneam, la înălțime de 100 de metri de primul loc orizontal.

Minunat e puțin spus, dar cum nu știu alte cuvinte cu care să descriu ce văd, mă mulțumesc cu acesta. 

Piatră, piatră și un fir de apă, care pare fir numai pentru că e departe; când vom coborî, îl vom vedea și vom înțelege cum a putut să sape așa în munte. 

Cu apa în stânga, aștepți podul pe care știi că vei traversa canionul, când auzi mai mult decât susurul apei… e susurul trenului, care chiar circulă pe aici (nu l-am prins în poză, dar am mărturie tunelul).

Undeva pe parcursul acestui drum, înainte de urcare, cât încă străbăteam o bucățică de pădure, am văzut ceva ce nu am crezut că există. Pentru că soarele e foarte puternic, pentru că nu e altă apă decât cea din râu, la care nu ai cum să ajungi, pentru că tot drumul e construit din lemn și pentru că pericolul de incendiu e mare, s-au organizat refugii de urgență în pământ betonat. Adică, dacă arde, sari în șanțul adânc, unde nu are ce să ia foc și stai până vine cineva care să te scoată în siguranță. Nu știu dacă s-au petrecut asemenea întâmplări, dar cum prevederea e mama ințelepciunii, înțeleg că spaniolii sunt foarte înțelepți. 

Există refugii și pentru astfel de situații urgente.

Și pentru ca spectacolul să fie total, au făcut și niște platforme suspendate, de unde să privești în voie. 

Nu mă pot abține să nu pun poze, multe poze, din dreapta, din stânga, de sus și de jos, dinainte și dinapoi.

La întoarcerea pe teren plat, ca să ne fie bucuria cu adevărat deplină, am avut parte de un comitet de întâmpinare pe măsura zilei petrecute între stânci, din care nu am reușit să prind în fotografie decât pe ultimul reprezentant.