TIRANA ȘI TIRANII

    Ocolită sau doar nepusă pe lista priorităților de cei mai mulți turiști care pornesc spre Albania, Tiranei i se face, după părerea mea, o mare nedreptate, ea reprezentând echivalentul vulturului contemporan, al albanezului modern, care își caută loc într-o lume, ea însăși contrastantă și neînțeleasă. Parcă predispuși la izolare, încă dinaintea epocii comuniste, care a desăvârșit aceasta caracteristică, albanezii arată azi mândri de istoria și cultura lor, pe care chiar ei o redescoperă.

Așadar, Tirana… un oraș până de curând fără biserici, fără moschei, fără un loc în care puținii credincioși rămași după “ateizarea” forțată să se poată ruga. Din 1991, când au ieșit din era socialistă, cu mai multe traume decât alte nații, dintre care neapartenența la o religie, albanezii au găsit în clădirea de lăcașe de cult, o dovadă a victoriei lor asupra comunismului. Așa se face că, imediat după căderea regimului totalitar, albanezii au redeschis, înaintea aprobării oficiale, dar în prezența a zece mii de oameni, vechea moschee Et’hem Beg, cea care a scăpat nedemolată, așteptându-și o jumătate de secol credincioșii. 

Nici în Tirana și nici în celelalte orașe ale Albaniei nu am avut impresia că populația ar fi religioasă; statul a rămas secular, fără religie oficială, bisericile și moscheile fiind privite mai degrabă sub aspect cultural. Pe stradă, se vede rar portul tradițional, chiar dacă aproape 60% se declară musulmani. În moschee, singura regulă rămasă este descălțatul la intrare, în rest, nu ni s-a cerut nici să ne acoperim capul, nici să îmbrăcăm fustă, nici măcar să nu filmăm sau să intrăm în zona rezervată bărbaților.

Revenind la moscheea veche, o bijuterie aflată în piața Skanderbeg, ea pare să păstreze sufletul albanez, fără infatuare, fără aroganță, doar cu mândria amintirii vremurilor în care Allah îi însoțea.

  Alături, stă istoria, adică statuia marelui Skanderbeg… iar la oarecare distanță, prezentul - câteva blocuri zgârie-nori. 

    Între cele două puncte în timp, urme ale tiraniei în Tirana- cazemate, organizate ca muzeu spre aducere aminte. Totuși, aici nu am simțit, nici ură, nici încrâncenare împotriva opresiunii la care e evident că au fost supuși, ca la București, de exemplu. 

Par împăcați cu ei și cu istoria lor… doar construcția unei moschei noi, minunată, chiar înainte să fie terminată, pare să încerce să înnoade prezentul de trecut, mai mult decât să se întoarcă la religie. Albe, într-un parc de verdeață, se înalță deja spre cer patru minarete, ca o jumătate de strigăt de iertare către divinitate, prea mult timp ignorată și, chiar și acum, doar tolerată.

Cu un pas  înainte, au fost creștinii, care s-au împăcat cu Dumnezeu de ceva ani, dăruindu-i două biserici.

Alt monument de luat în seama și privit cu atenție în Tirana, este turnul cu ceas, Kulla e Sahatie, socotit, dintr-un motiv care îmi scapă, simbolul orașului. Multă vreme a fost cea mai înaltă construcție din urbe, iar din 1822 a fost dotat cu un mecanism fabricat la Viena. Timpul însă și-a pus amprenta și aici, iar orologiul a ajuns să fie animat de o mașinărie  venită de unde credeți? din China, evident…

Merită amintit și Muzeul Național de Istorie, care își începe prezentarea încă înainte să-i treci pragul - pentru cei care se mulțumesc cu aperitivul și pleacă flămânzi mai departe, mozaicul  rezumativ al amintitei istorii, ni-i înfățișează pe albanezi de la iliri până la postcomuniști. Cu oarecare jenă, mă recunosc între cei care au aruncat doar o privire spre muzeu și au preferat strada.

Am regăsit însă și o neașteptată asemănare cu noi, românii, și încă în legătură cu o dispută arhitecturală și ideologică. În 1988, într-un acces de grandoare cum a dat dovadă și Ceaușescu construind Casa Poporului, la Tirana s-a ridicat un muzeu piramidă. Nu a apucat celebritatea în această calitate, că a și venit anul 1991 - 1989 al lor. A fost transformat în centru de conferințe și, în 1999, în timpul conflictului din Kosovo, în baza NATO. În tot acest timp, dar și după, populației i s-a propus varianta demolării, ca semn al ruperii cu trecutul. Mai îngăduitori decât m-aș fi așteptat, au căutat și alte soluții, astfel că Piramida a fost la un pas să găzduiască Parlamentul sau Opera Națională. Acum patru ani, s-a hotărât să devină centru de cercetare IT pentru tineri. Nu de alta, dar să afle și ei cum e să trăiești între betoane.

Ce mai vreau neapărat să amintesc, este apartenența Maicii Tereza la poporul albanez, chiar dacă ea s-a născut la Skopje și e revendicată de Macedonia de Nord. În Tirana, de ea ne amintește Piața Maica Tereza, într-un context nepotrivit, din punctual meu de vedere; cum sa privești construcțiile cu arhitectura fascistă și să te gândești la milostenia ei?

Și, din nou, trebuie să recunosc cu rușine, că nu am ajuns la cetate, lăsând-o pentru viitoarea vizită (pentru că va mai exista una, cu siguranța), preferând iar să mă plimb prin mulțime. Au o căldură aparte oamenii ăștia, care ar trebui să nu semene cu nimeni, și totuși seamănă cu fiecare dintre noi, latini, greci, otomani, slavi… au o bucurie să trăiască cum nu am mai întâlnit. Nu cred că viața le e ușoară, și totuși așa pare, mereu amabili, doritori să ajute și să se facă cunoscuți. Par să spună: da, ăștia suntem noi, vulturi coborâți de pe creste, bine ați venit în munții noștri!