REGULI ȘI OBICEIURI ÎN ALBANIA

    Albania, necunoscutul de lângă noi…

  Albania pare vecinul pe lângă a cărui casă treci seară de seară, care are lumina mai mereu aprinsă, despre care bănui uneori că e la masă, alteori că se uită la televizor, sau că stă pe terasă, dar pe care nu l-ai văzut niciodată. Așa și cu Albania: e la 10 ore de mers cu mașina de noi și, până acum 5-6 ani nu a fost văzută.  Nu știu dacă vecinul și-a schimbat din obiceiuri și iese mai des din casă, sau am început noi să trecem pe strada lui când o face și el. Cum-necum, am dat cu ochii de el… și nu e deloc așa cum ni l-am imaginat.

   Albania e o țară frumoasă, caldă, primitoare și prietenoasă! Țara Vulturilor e cuibul din care puii și-au început deja zborul spre viitor.

  Despre ce poți vedea în Albania, altă dată… acum despre obiceiuri și reguli.

  E atât de contradictorie, încât am avut nevoie de două zile să-mi treacă spaimele primei întâlniri. Întâia oară când l-am văzut pe vecinul albanez a fost în culmea unui deal, la punctul de frontieră dinspre Macedonia de Nord.

   Acolo, în unica gheretă, se afla un unic grănicer, care se învârte pe unicul său scaun când la o fereastră, când  la cealaltă, funcție de direcția din care se apropie doritorul de a intra în țară. Tot un zâmbet, ofițerul de granița ne solicită actele; i le dăm, le ia și începe să le studieze. Dă să le verifice într-o mașinărie, se răzgândește, se uită la ele preț de un minut, le pune iar în numitul verificator, care pare să nu funcționeze, ne privește, încercând să se lămurească după aspectul nostru dacă prezentăm sau nu vreo primejdie pentru țara lui, mai încearcă o ultima oară identificarea în baza de date, apoi, se bazează pe instinct și ne dă drumul. Ce e drept, timp avea, pentru că, deși am stat privindu-ne unii pe alții  cam 10 minute, nu  a apărut altă mașină pentru formalitățile de intrare în Albania.

   Și am intrat în Albania… fără niciun preaviz, asfaltul, până atunci neted, a devenit întâi zgrunțuros, apoi denivelat și, după 2-3 km, găurit de-a dreptul. Cum priveliștea face toți banii, ne-am strecurat printre gropi (cu care nu eram chiar neobisnuiți) și am privit plini de încântare peisajul. La scurt timp, asfaltul a încetat să ne zdruncine, drumul s-a lărgit apoi s-a transformat în autostradă; două benzi pe sens, ca orice autostradă… ca orice autostradă ca aspect. Marcată frumos, cu indicatoare, limite și restricții de viteză, tot ce trebuie. Asta, pentru ca “participanții la trafic” să știe ce să nu respecte. Totul are doar rol decorativ – mașinile trec fără să semnalizeze și să se asigure de pe o bandă pe alta, iar  viteza e greu de apreciat dintr-o mașina care circulă ea însăși cu 130 km/oră. Dar nemaivăzutul abia urma să se arate; și norocul nostru că nu s-a petrecut mai devreme, înainte să constatăm că e imperios necesar să mergem încet și cu mare atenție… o doamnă dorea să treacă strada. Și pe unde să treacă ea strada, adică autostrada? Păi, printre mașini, care culmea, nu păreau intimidate; unele au ocolit-o, altele  au frânat, nimeni nu a claxonat. Noi am tras o spaimă bună! Până să ne treacă însă spaima, a apărut în peisaj și soțul doamnei; căra doi desagi și, ajuns la separatorul de benzi, l-a încălecat, cu o traistă de o parte a lui cu cealaltă de cealaltă și, acolo a rămas. Doamna s-a grăbit să îl ajute să coboare, iar noi, din viteză, nu am apucat să vedem deznodământul.

  Și am intrat în prima localitate – și aici de toate, treceri de pietoni, semafoare, sensuri giratorii, restricții de viteză, bumpere… toate puse acolo ca să se vadă că există. Nimeni nu respectă nicio regulă, pietonii trec pe oriunde doresc, ba se mai și opresc în mijlocul străzii să se caute prin buzunare, mașinile merg pe ambele sensuri, după o logică numai de ei știută, sensul giratoriu se parcurge pe ambele părți (într-una din zile am reușit și eu), depășirile se fac și pe stânga și pe dreapta. Dacă am oprit în dreptul trecerii de pietoni, aceștia au fost surprinși, ne-au mulțumit îndelung și nu s-au grăbit să traverseze…

   Drumurile din Albania sunt de toate categoriile, dimensiunile și formele, de la autostrăzi pe care mașina alunecă, până la poteci desfundate pe care circulă laolaltă mașini, oameni și câini, și care cer o rugăciune ca să ai puterea să le parcurgi.

   Și totuși, în cele cinci zile cât am mers pe drumurile Albaniei, am văzut o singură mașină lovită și un singur accident minor, soldat cu zgârieturi puține și multe glume.

  Te poți întreba unde e poliția. Poliția e peste tot, dar ca într-o utopie, e acolo ca să prevină și să vegheze. Ajută pietonii să treacă strada dacă nimeni nu îi lăsa, dar nu opresc pe nimeni și nici nu ceartă pe nimeni, organizează coloanele lungi de mașini să reușească să treacă cu rândul în intersecții, agită paletele cu o față verde și una roșie, dar mai ales se reunesc in grupuri și socializează.

  Cum spuneam, albanezii sunt primitori și  prietenoși. Nu, nu sunt așa cum mi i-am imaginat, adică duri și riguroși. Nu sunt nici încremeniți în istorie, sunt oameni care încearcă să țină pasul cu ea; și par să reușească. În plus sunt și frumoși, adevărați vulturi.