OHRID SI SECRETUL PERLELOR FALSE

 Spuneam despre Macedonia de Nord că este o țară contradictorie, în care splendoarea se amestecă în mod ciudat cu kitschul… despre acesta din urmă am scris cu o ușoară jenă - adică te duci la om în casă și apoi îl bârfești; acum pot să vorbesc, cu deplină admirație, despre Ohrid, un loc în care totul pare pus cu mâna ca să fie perfect. Natura, lacul, cetatea, oamenii, fiecare la locul lui, în armonie. Unica excepție, harta orașului, de altfel frumos înfoliată și colorată, pe care nu se găsesc străzi întregi, sau ele există sub altă denumire (altfel spus, pe hartă apare numele și gradul militar al unui anume erou, iar pe tăblița străzii și pe GPS, mai prietenos, e trecut cu nume și prenume). Asta, atât cât să cauți două ore, să întrebi pe toți vorbitorii de limbi străine, pe care tu însuți abia le aproximezi, să deranjezi oficiul turistic și, în final, să te lași condus de poliție, ca să îți poți găsi adresa de cazare. După ce ai depășit această etapă, te poți bucura de toată frumusețea care ți se desfășoară în față!

În vechime, Ohridul a fost cunoscut drept Ierusalimul din Balcani, el adăpostind, spune legenda, 365 de biserici - câte una pentru fiecare zi a anului, iar mai înainte, în antichitate a fost numit Lychnidos, adică orașul luminii. Din vremea în care a fost capitală a țaratului bulgar, prima de altfel, i se trage grandoarea și eleganța, iar din numeroasele treceri de la o stăpânire la alta, toleranța. 

Să revenim, după ce reușești să scapi de nervi și bagaje și constați cu încântare că locuiești chiar pe malul lacului, te destinzi și pleci în explorare. Lacul, un petic de mare, considerat ca atare de localnici și turiști, limpede, albastru cu imaginea iahturilor și bărcilor în oglindă, iar spre mal chiar a copacilor, tremurată lin de valuri, pare să nască munții colțuroși de pe celălalt țărm și dealurile mai apropiate. 

Părculețe lângă apă, alei și străzi răsfirate, drum spre cetate… după ce refuzăm o plimbare cu barca din cauza răcorii și apropierii serii (timpul pierdut îl imputăm, evident oficiului turistic local), pornim către fortăreață.

Drumul până acolo străbate orașul vechi cu case tipic otomane, cu balcoane închise, printre care se strecoară cu greu o potecă, dar pe care se încăpățânează să treacă mașini și motociclete, unele chiar grăbite. 

Mai toate casele sunt renovate și zugrăvite alb, totuși, între ele au mai rămas unele cu tencuiala firavă la vedere peste un strat de lut și paie… chiar și acelea sunt însă îngrijite și curate, cu flori de toate culorile la ferestre sau pe terasele minuscule.

 

Și drumul - potecă urcă, iar tu începi să sufli greu și să înțelegi de ce toate cetățile s-au construit pe înălțimi. Aceasta datează, cu dărâmări și reconstrucții ulterioare, din sec V î.Hr, dar și ce vedem astăzi are vechime de mai bine de o mie de ani. Metereze și creneluri, dincolo de care poți ușor să ți-i imaginezi pe apărătorii cetății, cu arcuri, apă clocotită și, mai târziu cu puști. Aceștia, apărătorii, au fost , pe rând neamuri slave și otomani, care, instalați aici, au rezistat încercărilor de recucerire. Apoi ei au continuat să construiască dincolo de zidurile cetății și dealul a ajuns, în timp, să arate așa cum îl vedem azi. Acum, în fata porții, flutură steagul lui Alexandru cel Mare Macedon.

 Înainte însă să intri în păduricea dincolo de care sunt zidurile castelului lui Samoil, dacă o iei ușor spre stânga, dai de urme mai vechi ale istorie - teatrul antic, parțial restaurat, parțial doar conservat, datează încă din epoca elenistică și a rămas singurul teatru grec din Macedonia.

Inițial teatru, în care  puteau încăpea 4500-5000 de spectatori, a fost transformat mai târziu în arenă pentru luptele de gladiatori. Azi, se organizează reprezentații artistice de înaltă ținută, cel mai adesea concerte simfonice. 

Și, dacă mergi în continuare, dând ocol prin stânga amfiteatrului, ajungi la biserica Sf. Clement, în curs de amenajare, încă nevizitabilă în totalitate, dar feeric iluminată, și la ruine străvechi, care acum fac obiectul cercetării arheologice. După secole de existență, biserica Sf. Clement, a fost dărâmată pe la sfarsitul secolului XV și pe locul ei a fost ridicată o moschee, care, la randul ei,a fost înlocuită cu replica fidelă a primei biserici, chiar pe fundația acesteia. Încă două clădiri, una baptisteriu, cealaltă bazilică, întregesc ansamblul bisericesc, unul dintre puținele locuri încărcate religios, pe masura măreției istoriei. Aici se află moaștele Sf. Clement, despre care se spune că au puteri tămăduitoare, el însuși ocrotitor al Macedoniei și Ohridei. E cunoscut de asemeni ca fiind întemeietorul Bisericii Ortodoxe Bulgare, dar și ca patron al educației și al limbii slave.

 

De sus, la lăsarea serii, priveliștea orașului și a lacului de la poalele dealului, e încântătoare. Și pentru că la urcare nu ne-am oprit la Biserica Sf.Sofia, o facem acum. E tot închisă și tot în restaurare, dar gradina e plină de flori. O poți vedea doar prin grilajul porții, ferecată cu un lacăt gigant. Alte bisericuțe mici și capele, într-unele dintre ele părând că poți intra direct de pe terasele restaurantelor. Și pentru că a venit vorba, da, sigur, am și mâncat… puțin nefiresc, pizza (pentru că altceva nu am mai găsit la aceea oră din seară). Apoi, cu foamea măcar păcălită, am continuat plimbarea pe străduțele orașului cetate. Peste tot aceleași case, care înțeleg că sunt specifice Ohridului, cu arhitectură otomana (o recunoști după aspectul balcoanelor ieșite in afara peretelui exterior și închis, cel mai adesea cu lemn). Și din nou flori… în câte un geam, un bătrân cu pipă, care pare să privească dincolo de trecători și timp.

După experienta Skopje, Ohridul, chiar cu construcțiile sale replică după original, m-a fermecat…o îmbinare perfectă de natură, istorie și contemporaneitate. 

Totuși, și aici, lucruri noi pe care le poți lua drept ancestrale. Și acum e vorba despre perle, perle pe care le poți cumpăra la tot pasul și care, la drept vorbind, sunt minunate. Ele însă, perlele de Ohrid au o istorie aparte - pe la 1920, un imigrant rus, recunoscător pentru ospitalitatea cu care a fost primit la Ohrid, și găsind în lac păstrăvul cu solzi fermecați pe care îl știa din lacul Baikal, a împărtășit unor bijutieri (din familiile Talev și Filev), secretul obținerii unor perle artificiale, false deci, totuși extrem de valoroase. Pentru ca numai așa se explică faptul că, asemenea perle, au fost purtate de regina Elisabeta a II-a și de prințesa Diana. La producerea unei asemenea perle se folosește praful obținut din cochilii de scoică, acesta fiind presat în formă sferică, ovală, sau, după dorință, oricare alta. Peste mulajul astfel obținut, se aplică straturi succesive de emulsie din solzii amintitului păstrăv (cred că smulgerea lor se face cu biata vietate încă în viață, pentru a nu li se altera strălucirea), până când aspectul devine mulțumitor. Cu cât numărul de straturi e mai mare, ca și timpul scurs între aplicarea lor, cu atât perla e mai strălucitoare și mai valoroasă. Tehnica aceasta a rămas de o sută de ani secretă, cele două familii păstrând cu sfințenie rețeta amestecului sidefat, pe care și-au transmis-o din tată în fiu doar prin viu grai, pentru a înlătura pericolul ca cineva să le-o fure.

 

Mă gândesc cu câtă grijă vor fi supraveghind tinerii sănătatea vârstnicilor, ca și ținerea lor de minte… Și așa, cred că am găsit și răspunsul la o întrebare care m-a frământat de la prima plimbare în Ohrid, când am văzut câteva adevărate domenii, locuințe opulente cu grădini desăvârșite.

Perlele se vând în magazine elegante și foarte, pe dealul cetății, unde primești certificat de garanție și unde prețurile sunt pe măsură, dar și la tarabe în bazar, unde le poți găsi și la 5 euro. Nu m-am lămurit însă dacă astea nu sunt falsuri autentice, adică plastic.

Lăsând negustorii cu perlele lor, după ce am achiziționat și noi câte una, am băut o cafea, am ascultat chemarea la rugăciunea musulmană și clopotul bisericii ortodoxe și, mulțumiți că am aflat secretul perlelor de Ohrid și că le-am văzut cu ochii noștri, așa false cum sunt ele, am pornit spre celălalt mal al lacului, cel din Albania.