Macedonia de Nord: Skopje

Ca întotdeauna înainte de a vizita o țară în care nu am mai fost, am început încă din iulie să-mi “fac lecțiile” pentru excursia plănuită în Macedonia de Nord și Albania, pentru luna septembrie. Am început cu Albania, despre care nu știam nimic, am aflat câte ceva, am fost mulțumită pentru că documentația e oricum extrem de subțire și, am hotărât că voi cunoaște țara la fața locului, ba mai mult, la înapoiere, voi face eu o punere în temă pentru alții.

Dar adevărata provocare s-a dovedit a fi Macedonia de Nord, o țară pe care am mai străbătut-o în drum spre Grecia și pe care, în ignoranța mea, o consideram  sora mai mică a Serbiei și verișoara Greciei …

Și am citit… și nu am înțeles mai nimic, până într-atât de încurcată e istoria Balcanilor. În rezumat am aflat că Macedonia istorică e o provincie care se întinde acum în nordul Greciei, Macedonia de Nord, regiuni din Bulgaria și Serbia.

  Ceea ce numim azi Republica Macedonia de Nord a fost locuită de iliri, traci, dardari și alte triburi grecești și cuprindea vechiul regat al Paeoniei. În timp, acest ținut a fost ocupat de perși, de Filip II și de Alexandru cel Mare, care l-a încorporat în imperiul său, dar nici el nu a cucerit Scupi (considerat întâia așezare care va deveni Skopje). Au venit apoi romanii, care au folosit pentru prima dată denumirea Macedonia, și mai apoi bizantinii și bulgarii, aceștia din urmă reușind să asimileze populațiile de iliri, traci, greci, vlahi ( coloniști romani) și să le convertească la creștinism, în sec IX. Au mai trecut pe aici încă o dată bizantinii, dar și normanzii - în jurul anului 1080. A urmat o succesiune de stăpâniri bizantine și bulgare, oprite vremelnic de sârbi, care au apărut ca eliberatori ai popoarelor slave. Totul s-a sfârșit când în scenă au intrat otomanii; ei au numit provincia Rumelia, adică “țara Romanilor” și au rămas aici în următorii 500 de ani, până la războaiele balcanice 1912-1913. Mișcarea de eliberare a fost condusă de bulgari, dar au venit alte invazii și preluări - sârbii, italienii, germanii fasciști, totul culminând cu aderarea voluntară la nou înființatul stat federativ al slavilor din sud, în Republica Socialistă Iugoslavă Macedonia.

Dintre toți acești strămoși, au ales să fie urmașii lui Alexandru cel Mare, lucru care i-a înfuriat peste măsură pe vecinii greci. Adică cum, spun ei, ultima bucată de pământ care a ajuns în imperiul antic macedonean, țara unde acum se vorbește o limbă înrudită cu bulgara, această țară să poarte numele Macedonia? Probabil că aveau oarecare dreptate, pentru că intrarea țării în ONU s-a făcut sub denumirea de Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, acesteia fiindu-i interzisă adoptarea soarelui lui Alexandru ca însemn pe steagul național. Cum s-a renunțat la aceste obiecții, nu am lămurit, cert e însă că acum țara se cheamă Macedonia, ce e drept, de Nord, iar pe steag fâlfâie cu mândrie sus amintitul soare, făcându-le în necaz vorbitorilor de limbă greacă. 

Așadar, în Macedonia de Nord, trăiesc, trebuie spus deslușit, în armonie, macedoneni, albanezi (aceștia vorbind a doua limbă oficială a țării), sârbi, croați, greci, bulgari, aromâni, romi… aici am auzit de o etnie necunoscută mie și tuturor celor pe care i-am întrebat : egiptenii balcanici! Am căutat, i-am găsit: istoricii îi consideră romi albanizați, ei înșiși se declară urmași ai egiptenilor care au ajuns să se stabilească în Balcani. Oricare le-ar fi originea, cred că ei sunt răspunzători de partea faraonică a țării. Pentru că țara, e un amestec interesant de frumos până la capodoperă, ca Ohrid și de kitsch (sper să nu fie de prost gust faptul că folosesc un barbarism, sau o fi deja neologism?) în zona nouă a capitalei. 

În încercarea de a-și dovedi istoria, au fabricat-o! Așa au apărut temple grecești, coloane din toate etapele antichității, statui, greu de încadrat în vreun curent arhitectural sau artistic.

La fiecare colț de stradă din centrul Skopje tronează câte o statuie… pe aleile parcului sunt chiar mai multe, singure sau în grupuri, reprezentând, bănuiesc personalități ale locului. Cred că nici Franța, dacă și-ar fi pus în cap să-și expună toți eroii sub formă de statui, nu ar fi găsit atâția…

Cei mai interesanți mi s-au părut cei doi gânditori așezați pe scaune, de-o parte și cealaltă a arcului de triumf. Și, ca o caracteristică generală, toți sunt gigantici, culminând cu eroul călare din piața centrală, care ajunge cu creștetul la etajul 8 al blocurilor din jur. Acesta e cunoscut de toată suflarea orașului ca Alexandru Macedon, fără a purta însă acest nume, ca o concesie făcută grecilor… nici mama sa nu mai e mama sa, ci mama Macedonia, în patru ipostaze. Multe alte personaje răsar din betonul pieței, amintind însemnătatea lor istorică. Și pentru ca tabloul să nu arate neterminat, nenumărate clădiri par să vină direct din Atena antică. 

Norocul ne surâde însă de unde te aștepți mai puțin: nu ieși bine din piață și dai în bazar, adică, da, în istorie. Autentic, minunat - case cu arhitectură otomană, unde bogăția de aur, argint, perle și mătăsuri face casă bună cu tarabele care expun toate mâncăruri turcești imaginabile; de miros, nu mai vorbesc! Totul într-o atmosferă laică, deși la ora cuvenită auzi chemarea la rugăciune, iar pe străduțe vezi din când în când doamne îmbrăcate după moda orientală. Fără sfiala din țările religioase, însă. Stau singure la mesele din bazar, fără bărbați care să le supravegheze sau ocrotească și fără să pară deranjate de asta. 

La coborârea de la turci, înapoi în piața lui Alexandru, am descoperit casinoul. Aici se intră cu buletinul în mână, ești amprentat, înregistrat, și ți se oferă un bonus de plecare în întrecerea cu automatele aducătoare de bani. Am oprit procesul de identificare înainte să termin documentarea, după o jumătate de oră de discuții; sper totuși să nu o fi făcut prea târziu…

Trecând Vardarul, râul care separă, sau poate unește partea creștină cu cea musulmană a orașului, o ultimă privire asupra statuilor și clădirilor, dintre care unele se dovedesc a fi doar fațade peste niște blocuri vechi, demult abandonate.

Un cuvânt și despre Maica Tereza, albaneză originară din Skopje, al cărui chip în basorelief poate fi văzut pe fața internă a arcului. Cred că e singura reprezentare din oraș fără aroganță și emfază sau triumfalism. Se vede că și dincolo de moarte, sfânta îndeamnă la moderație și cuviință…

De văzut în Skopje fortăreața și moscheea, care au scăpat și ele de antichizare, dar și cartierele de vârsta medie, cu case elegante și oameni mai mult decât decenți.

  Am plecat din orașul statuie cu impresii contradictorii și cu amintirea celor mai grozave borek, gozleme, pide, lahmacun ( astea toate fiind plăcinte turcești), baclavale și cataif.