ALBANIA ȘI (A)ROMANII

    Aromânii sau machedonii, cum îi numim noi, vlahii, cum își zic ei, reprezintă o populație întâlnită în Albania, Macedonia de Nord, Serbia, Bulgaria, Grecia, și or mai fi și în alte locuri, după cum i-au dus pașii și istoria. Nu știm dacă sunt ramura sudică a romanității, sau chiar ciobani plecați în transhumanță peste Dunăre; cert e că ei sunt acolo, oarecum nenatural, altă oază latină în marea cea mare slavă.

  Ei sunt cei care ne leagă de istoria Albaniei… dar și albanezii așezați în timp, sau veniți la învățătură pe pământ românesc... și Nicolae Iorga… și Ciprian Porumbescu.

   Pe Nicolae Iorga l-am găsit în formă de bust pe faleza, bulevardul de pe țărmul mării, la Saranda; un bust alb pe a cărui placă scrie: “Nicolae Iorga, istoric și politician român, prin scrierile sale a ajutat la întemeierea statului modern albanez, fondator și conducător al Institutului Român din Albania de Studii și Cercetări Arheologice din Saranda (1938- 1940)” în română, albaneză și engleză.

Lucrurile par să se fi petrecut așa: la București, în timpul războiului balcanic, adică pe la 1912 exista o comunitate albaneză serioasă, alcătuită din rezidenți și studenți ai Universității. Mulți dintre ei participau la cursul de istorie a Albaniei la Institutul pentru Studiul Europei Sud-Orientale, unde Iorga prezentase primul text scris în limba albaneză,descoperit de el în Florența, în 1915. Era o scrisoare pastorală a cardinalului albanez Pal Engjelli, adică Paulus Angelus, din 1462, redactată în latină, dar care conținea formula de botez: “ te botez pe tine în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”, în limba albaneză, și care arăta așa: “unte paghesont premenit atit et birit et spertit semt” .

  Asta a condus, după primul război mondial, la rugămintea adresată lui Iorga de comunitatea albaneză, una din cele mai importante din diaspora, să redacteze o lucrare științifică de istorie a Albaniei, cu care, ei, albanezii, să se prezinte la Conferința de Pace de la Paris, în sprijinul cauzei naționale. Astfel, Nicolae Iorga este autorul primei istorii a  Albaniei și a poporului albanez, lucrare redactată în limba franceză. Ca să terminăm cu istoria și să ne întoarcem la bustul din Saranda, trebuie amintit că” și imnul Albaniei a plecat tot din România; acelorași studenți, care erau în căutarea unui cântec patriotic mobilizator, le-a plăcut ”Pe-al nostru steag” al lui Ciprian Porumbescu și, în lipsa unei legi a drepturilor de autor, și l-au însușit ca imn național. Până și versurile sunt asemănătoare… în Albania însă, nimeni nu mai știe de unde vine și câte hotare a străbătut înainte să îi reprezinte pe ei în lume. Altfel, sunt de admirat pentru că de la alegerea lui, nu l-au mai schimbat, nici măcar în timpul comuniștilor. Să mai spun și că primul guvern albanez a fost alcătuit tot la București ?

   Ei, astea fiind lămurite, înapoi la Saranda… mulțumită lui Iorga, România a avut între 1938 și 1940 deschidere la două mări: Marea Neagră, dar și Marea Ionică, pe lungimea proprietății acestuia, pe mal, unde, regele Zogu i-a oferit în dar o vilă cu terenul împrejmuitor. Jumătate din proprietate a fost donată de Iorga statului român, cu condiția înființării unui institut arheologic. Chiar și după moartea sa și  preluarea Concesiunii Române din Saranda de către guvernul comunist albanez, institutul a continuat să funcționeze în Tirana. În amintirea a tot și toate, în 2016 a fost așezat bustul despre care tocmai aminteam pe malul Mării Ionice, între alte statui care reprezintă personalități albaneze, mai toate “erou al poporului”, purtătoare încă a stelei în cinci colțuri, ce e drept nu peste tot, roșie… poate că la ei mai are vreo semnificație în afara celei cunoscute de noi.

  Și din nou, la aromâni... când Bucureștiul le sprijinea lupta pentru identitate națională, luptătorii au promis că statul va fi unul albanezo-aromân (aromânii fiind foarte numeroși în țară). Că nu s-a întâmplat asta, era de așteptat, dar s-a întâmplat altceva: s-a revenit la încadrarea etniilor în tipare religioase, ca în evul mediu, așa încât tot ce era musulman era înregistrat ca turc otoman, iar ce era creștin ortodox, ca grec. Asta până s-a renunțat la religie cu totul, Albania fiind prima și singura țară din lume declarată atee. În aceste condiții, a apărut și vorba că religia Albaniei e albanismul; “albanismul” pare sa spună ceva și despre mândria vulturilor, care au rezistat tuturor invaziilor, mai mult, stăvilind și înaintarea otomanilor spre vest. Că doar George Kastrioti, numit de turci Skanderbeg, a fost de-al lor… la fel și sportul care îi poarta numele, eroul fiind cunoscut drept “braț de fier”. Despre legătura lui cu Iancu de Hunedoara și cu alți voievozi de-ai noștri, altă dată…

 Acum, comunitatea vlahă a scăzut numeric, prin plecare în țările din jur, sau prin asimilare în familii mixte; totuși încă există sate în care auzi vorbindu-se ceva care pare română dar e greu de înțeles și în care copiii doritori, învață limba aromână la școală. Când ne-am oprit la popasul dintr-un sat pe granița cu Macedonia, am fost întâmpinați de un “țe fați ?” prietenos, dar la atât s-a rezumat comunicarea, până am întâlnit un tânăr care ne-a condus la biserica aromână și care ne-a spus că e vlah, dar că ce vorbește el e limba română (chiar dacă conține și cuvinte neobișnuite pentru noi); cât privește aromâna, fondul de cuvinte comune cu limba noastră este cam 25%.

  Și uite așa, ne-am amintit de toți aromănii sau machedonii răspândiți prin lume sau veniți în România, care au pus o virgulă în trecutul nostru, sau care o fac chiar acum. Aș fi vrut sa ajung la Aetomitsa în Grecia, de unde a venit Toma Caragiu, dar timpul scurt și documentația precară nu m-au ajutat. Într-o viitoare excursie tematică…