Albania - Mări și Munți

        Cu țărmul la două mări, sau cu două mări care îi scaldă țărmul, Albania își oglindește crestele în ele din înaltul stâncilor ca în nord, sau, mai domol, alunecând spre ape, ca în partea ei sudică; oriunde însă, în pereche, apă și munte… Dumnezeu pare să le fi dat vulturilor piscul de pe care să zboare și malul unde să se odihnească.

Peisajul montan te înfioară, e de o frumusețe uneori nepământeană, cu văi înverzite între valurile de piatră care urcă spre un vârf pleșuv, cu văgăuni care îți dau amețeli, cu suișuri și coborâșuri șerpuite, cu drumuri de piatră și sate pierdute parcă în sălbăticie și găsite de tine.

    Învățați de acasă că un munte, cât ar fi el de îndărătnic se traversează într-o oră - două, am pornit spre apus din Vlorë după o baie bună, cu gândul să mai facem una în Sarandë, la înapoierea în tabăra acelei seri.

    Gândul nu s-a potrivit cu drumul, care nu se mai sfârșea, adăugând frumuseții, neliniștea nopții și a necunoscutului. Poate dacă l-am fi făcut în întregime pe lumină și am fi văzut prăpăstii după prăpăstii, stânci și pereți abrupți, toate într-un carusel uriaș, nu ar fi părut așa de lung, dar în întuneric, timpul părea să se fi dilatat, iar răbdarea noastră să se fi împuținat. 

    În munții ăștia au viețuit o istorie întreagă bătrânii Albaniei, aici și-au păstrat  limba și modul de viață, ambele făcându-i unici în Europa. În munții ăștia au ridicat cetăți și orașe în care trăiesc și azi, aducând în prezent crâmpeie din trecut. Ca  muntele și marea… Așa sunt Kruje, capitala lui Skanderbeg, Gjirokaster, Berat și altele pe care nu am apucat să le vedem. 

Cele trei însă, scăpate din comunism fără daune majore, chiar dacă vremelnic i-au îngăduit ororile, ca în pușcăria din cetatea Gjirokastrei, păstrează încă aerul medieval, uneori eroic, alteori melancolic. 

Casele cățărate pe stânci ca în Berat sau presărate pe dealuri și văi, bazarurile otomane, devenite albaneze, rarele  chemări la rugăciune din minarete, toate mi-au dat impresia unei ferestre în timp, prin care am putut privi pentru o clipă înapoia vremii și vremurilor de azi. 

La întoarcerea la mare însă, prezentul dă năvală, cu toată puterea tinereții lui, strigă, se bucură, se avântă în jocuri copilărești; parcă și copiii lor sunt mai copii… încă știu să chiuie pe malul mării, să se scalde fără grija excesivă a mamelor, să alerge pe faleză și să se strâmbe la trecători. Trebuie să recunosc că îi prefer preaeducaților și eleganților sau, dimpotrivă preadezinhibaților tineri occidentali. 

Marea Adriatică de la Durres, mai caldă, mai amenajată, mai comercială, lasă locul prin dreptul golfului din Vlore, Ionicei, mai reci, dar mai spectaculoasă, până la Saranda și Ksamil. De aici, poți arunca un ochi în vecini, în Corfu, sau, dacă timpul îți îngăduie, chiar să dai o fugă până acolo. Se aude că, deși nu e tocmai legal, unii aleg să facă drumul înot, întru dovedirea vredniciei lor.

Orașele litorale, deși au și ele cetăți, fortărețe, metereze și turnuri de apărare, nu mai păstrează aerul de poveste… bazarul devine mall, tejgheaua devine market, negustorul devine comerciant. Bine ați revenit în secolul XXI! 

Și totuși, dintr-un asemenea oraș, ne-am mai încercat o dată norocul și am pornit în căutarea  Ochiului albastru. Norocul chiar ne-a făcut cu ochiul și, iată-ne în parcul natural Syri i Kalter. De cum am intrat, în tot lungul drumului, ne-a însoțit pe stânga, un fir de apă îndiguit, de o limpezime cum nu știu să fi văzut. Asta până am lăsat mașina și am început să urcăm pe pantă domoală, până la ochi… un fel de ochiul beiului, la fel de limpede, de albastru și de straniu. Mai mare însă și mai adânc. Cât de adânc, nu cred că știe cineva… aici ies din pământ 18 izvoare, care clipocesc, bulbucesc, fac tumbe și spume. Totul în mijlocul unui verde ca de junglă, care se folosește de lacul astfel format, ca să se privească în oglindă. 

Nu pot încheia povestea despre munți, mări și orașe, fără să mă întorc la oameni: la Berat, după ce am coborât din cetate și am dat un tur prin cartierul otoman de dincolo de râul Osum, ne-am așezat, ca tot omul obosit și înfometat la masă, pe o terasă din centru, alcătuind, în pripă un nucleu vorbitor de limbă română.  Probabil că făceam asta destul de sonor, dar și cu subiecte interesante pentru cei care s-ar fi întâmplat să înțeleagă ce spuneam… erau amintiri din copilăria și prima noastră tinerețe, ieșite la iveala mulțumită mâncărurilor care ne-au fost aduse. Știam că bucătăria albaneză este, nu numai păstrătoarea unor rețete tradiționale, dar că se și folosește de ingrediente proaspete, acestea, la rândul lor produse în grădinile proprii, fără chimicalele atât de cunoscute nouă. Așadar, având în față miel pregătit în trei forme diferite, unul mai minunat decât altul, vinete umplute (a căror denumire amintește de un imam sătul și mulțumit), salată grecească, mai aromată decât la ea acasă, beam, după cum ne-a fost pofta bere locală, pe care amicii mi-au lăudat-o îndelung, sau apă… și depănăm cu nostalgie aduceri aminte. De masa noastră s-a apropiat un bărbat îmbrăcat sport, dar extrem de îngrijit (i-am reconstituit ulterior imaginea), ni s-a adresat în cea mai curată limbă română și ne-a spus că a dorit neapărat să ne salute și să schimbe câteva vorbe cu noi. Ne-a bucurat gestul, evidenta amabilitate și eleganța exprimării. L-am întrebat dacă e aromân trăitor în Albania sau dacă e turist, lucru prea puțin probabil după modul în care ni s-a prezentat și emoția evidentă pe care o afișa. Ne-a spus că este albanez de când lumea, dar că a făcut facultatea la Iași, arhitectura, și că acum este viceprimarul urbei. A rupt câteva minute din întâlnirea pe care o avea cu un prieten și a ținut să ne salute și să ne spună că e bucuros că am poposit în orașul lui. Am întrezărit o undă de mândrie, mândrie comună albanezilor care știu că țara lor e o minune, cu atât mai valoroasă, cu cât încă nu e pe deplin cunoscută.

Dacă ar sta în puterea mea, aș întârzia cât mai mult transformarea ei într-un nou bulevard turistic.